Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieții și al morții, cel mai controversat poet din literatură română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înșiși. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuți, uimiți, umiliți, plânși de dinăuntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieții și al morții, nici de unii, nici de alții. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, așa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audiență, pe sticle colorate în doctrine duhnind a (sub)cultură.
Scriam cuvintele de mai sus în 2008, la moartea lui Cezar Ivănescu. Avea 66 de ani și aveai impresia că viețuiește dintotdeauna și că va trăi și după noi toți.
Cine și-l amintește, știe că Cezar Ivănescu era cel mai incomod personaj din literatura română. Cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten și cel mai pitoresc dușman. Dar era Cezar Ivănescu și Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit. Și ar mai fi putut fi Cezar Ivănescu multe! A fost, însă, doar ce a vrut să fie.
Nu ai cum să citești cartea lui Viorel Ilișoi – ”Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, Editura GRI - fără să îl fi parcurs mai întâi pe Cezar Ivănescu în Poezie. Altfel cazi în capcana unui limbaj degrabă mișcător, mlăștinos, greu de capacitat la adevărata dimensiune, acea dimensiune pe care doar Don Cezar știa să o așeze în logica firescului uman. La fel cum nu ai cum trece prin cartea ”Șapte zile cu Cezar Ivănescu” fără să îi știi scriitura lui Viorel Ilișoi. Căruia, până la un punct, îi recunoaștem și aici iuțeala retorică din ”Viața literară pe Bahlui”, însă îi descoperim în ”Șapte zile...” o maturitate elevată, un parcurs solid al întrebărilor, care nu se lasă răsturnat de viforul ivănescian. Și mai transpare aici un element pe care nu îl putem trece cu vederea: buna cunoaștere a fenomenului literar, pe baza căruia a reușit intervievatorul să mențină conversația/interogația vie și consistentă.
Cartea pe care ne-o aduce astăzi Viorel Ilișoi are propria istorie, care începe cu anul 1997, când s-au realizat interviurile, și se finalizează 27 de ani mai târziu, odată cu publicarea ei la Editura GRI din București. Un drum de aproape trei decenii, marcat de moartea Poetului, de pierderea manuscrisului, de regăsirea paginilor și, până în ultima clipă, de frici care nu s-au stins nici până astăzi în spațiul literar. Frică de cuvintele lui Don Cezar, de judecățile lui și de prejudecățile multora.
În 2018, în cartea ”Înamorați întru moarte sau Erosthanatos la Cezar Ivănescu” (Ed. Eikon, Cuvânt înainte de Magda Ursache), Petru Ursache scria: ”Cititorul îl reîntâlnește pe același Cezar Ivănescu agitat, polemic, necruțător...”. O descriere pe care i-o făcea un alt uriaș al literaturii române, Petru Ursache cel iubitor de Cezar Ivănescu, Petru Ursache cel îngăduitor cu firea aprigă a celui care, trăind și murind, a reînviat limba română.
Am avut în multe rânduri, citindu-l (și) astfel pe Cezar Ivănescu, imaginea unei rachete balistice. Faza inițială – cea a zborului-interviu – a fost intensă, rapidă, dură și cu destinație clară. Înscrisă pe traiectorie, ea se oprește o vreme (a primat dintru început dorința lui Cezar Ivănescu de a se publica manuscrisul doar după moartea-i). Legile mecanicii clasice pur și simplu încremenesc, apoi, când manuscrisul se pierde. După 27 de ani, racheta balistică revine pe traiectoria inițială și cade pe sol. Efectul îl vedem cu toții… Cezar Ivănescu, cel în moarte fiind, zdruncină la fel. Dar și vindecă, așa cum a făcut-o de atâtea ori în timpul vieții cu cei pe care i-a prețuit și i-a iubit.
În 2003, la aceeași Editură Eikon – prin grija lui Ioan Pintea și a lui Sorin Gârjan – apăreau, reunite într-un volum - ”Exerciții de balistică”, articolele de critică literară semnate de Radu Săplăcan (2 aprilie 1954-15 aprilie 2002). Ultimul text din ”Exerciții de balistică” este scris chiar înaintea morții (publicat în revista Poezia nr. 1, primăvara, 2002) și îi este dedicat lui Cezar Ivănescu: Aura tragică. ”Poate nici un alt poet contemporan lui Cezar Ivănescu nu trăiește și nu scrie atât de acut sub semnul damnării”, sunt cuvintele cu care începe textul lui Săplăcan. Și mai vorbește criticul literar tot aici și despre o ”adâncă traumă existențială” la Cezar Ivănescu.
Mai mult poate decât s-ar crede la o primă vedere, ”Șapte zile cu Cezar Ivănescu” deschide multe înțelesuri în poezia lui Cezar Ivănescu. ”Trauma existențială”, cea care pare să își fi pus pecetea chiar la nașterea – la Bârlad – în vreme de război, se va regăsi pe întreg parcursul vieții, iar Poetul însuși devine din ce în ce mai conștient de ea.
”Am scris numai despre ceea ce am trăit cu adevărat, autentic, deci în trupul și în sufletul meu. Dacă cumva am scris prin excepție și despre ceva ce n-am trăit, în mod fatal, a trebuit să trăiesc acest fapt după aceea”, îi mărturisește Cezar Ivănescu lui Viorel Ilișoi. Și exemplifică: ”Am scris un poem despre calvar, despre urcarea Golgotei, mi-a fost dat să trăiesc momentul acela în 14 iunie 1990, punct cu punct, chiar și durata, 4-5 ore de calvar, de tortură, de schingiuire”.
A fost sau nu a fost Cezar Ivănescu un om dur? A fost sau nu a fost Cezar Ivănescu un vulcan care ardea totul în jur, fără milă și fără compromisuri? Citind ”Șapte zile...” pare că vulcanul a erupt din nou, chiar în moarte fiind. Da, îl poți privi astfel pe Cezar Ivănescu. Dar după ce epuizezi lava de cuvinte, după ce cad unul câte unul capetele balaurului nemilos, simți cum se lasă liniștea. E pacea începutului, puritatea poemului, duioșia unui risipitor prin excelență. Pe cât de vulcanic a fost cu ”netrebnicii”, pe atât de generos s-a arătat cu oamenii pe care i-a prețuit. Și-a asumat misiuni greu de cuprins într-o viață, a crezut până la capăt în virtutea de a fi și de a se manifesta liber. ”Misiunea mea în literatură? Să fac ceea ce ar fi trebuit să facă Labiș, dacă n-ar fi fost asasinat”, îi spune lui Viorel Ilișoi cel care se numea pe sine Kagemusha, ”sosia care ține locul unui conducător, ca dușmanul să nu afle adevărul”.
S-a războit cu nomenclaturiștii, cu mediocrii, cu diletanții, grafomanii, trădătorii și farsorii. A refuzat compromisul care l-ar fi catapultat în ierarhia literară și i-a numit fără reținere pe cei care s-au îndulcit din roadele comunismului. ”Nimeni nu a venit la tine acasă, la ușă, să-ți spună: tovarășe, scrie literatură comunistă! Cei care au scris, au scris din proprie inițiativă, pentru că voiau să-și amelioreze existența, unui scriitor comunist i se dădea importanță”.
A fost nestăpânit în vorbă, de multe ori și resentimentar. Impresionant, pe de altă parte, respectul neclintit față de oamenii pe care i-a prețuit, de la Petru Aruștei la Marcel Petrișor, sau ”fiica mea Clara”. Lui Octav Onicescu, matematicianul botoșănean care îi era rudă, Cezar Ivănescu îi face un portret mai mult decât generos, admirativ: ”Era ca un Einstein de frumos, dar mai deștept decât Einstein și mai genial, un suflet mai echilibrat și o minte mai înțeleaptă decât a lui Einstein, pentru că a scris și un sistem filosofic inedit până la ora actuală”.
Cartea este o încercare pentru fiecare cititor. Trebuie să treci toate probele pentru ca în final să te bucuri de înălțimile unor convorbiri tulburătoare. Pentru că dincolo de furie, de (re)sentiment, dincolo de polițe și războaie mai mult sau mai puțin personale, mai mult sau mai puțin subiective, cartea cuprinde pagini-tezaur. Pentru asta merită să parcurgi desișurile, să suporți gălăgia, să cunoști și tăvălugul de vorbe. Care, trebuie să remarcăm, dincolo de durități și colțuroase remarci, au și ele farmecul ivănescian, aerul polemicilor de odinioară.
Este și o carte de inițiere pentru cei care așază astăzi scrisul sub plapuma comodității cotidiene. ”Proba de foc a lui Marin Preda: să stai la masa de scris câte opt sau zece ore și să nu te ridici până când nu scrii un număr de pagini sau până când nu termini un poem sau ceea ce ți-ai propus”, spune Cezar Ivănescu despre ceea ce el numea ”un antrenament, o asceză a scrisului pe care, dacă nu ai norocul să o primești în tinerețe, este foarte greu mai târziu”.
Iar dacă vrem să o citim în cheie actuală, avem cu toții de luat aminte: ”Viitorul mare poet al omenirii trebuie să treacă prin bibliotecă”. Pentru că, spunea Ivănescu, ”la umbra marilor modele încep cărările unor mari autori”.
