Radu Ciobănașu este botoșăneanul care a învățat să se joace cu viața. Să îi ofere talentul său și să ia de la ea, de la viață, ce are ea mai frumos: arta, improvizația, oamenii frumoși.
Radu Ciobănașu ia în serios visul. După câțiva ani în care a activat, la nivel profesionist, la Radio Meridian din Botoșani, a pornit la drum, fiind hotărât să atingă gloria. A trecut prin Facultatea de Teatru a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. După facultate - cu o escală în Târgoviște - s-a oprit în București, sansa lui fiind "înrolarea" în "Legiunea straină" a lui Mircea Daneliuc. Dar teatrul - în accepțiunea sa clasică - înseamnă pentru botoșăneanul nostru mai mult decât roluri, scenă, public aplaudând cuminte în sala de spectacol. Teatrul înseamnă și improvizație. Adică, pe scurt, Improvisneyland - tărâmul artei de a improviza.
L-am provocat pe Radu Ciobănașu la un taifas în care amintirile devin fărâme de viață mustind a umor, a oameni cu aromă de prietenie, a locuri și întâmplări frumoase.
- Radu, confortabil pentru mine ar fi să începem povestea de la un radio care, la câțiva ani după 1989, făcea vâlvă prin micul orășel din nordul României. Dar simt că aș rata întâmplări frumoase din viața ta de până atunci. Așadar, care sunt imaginile care te inundă astăzi, când spui Botoșani?
- În primul rând, Botoșaniul este locul de unde îmi sunt rădăcinile, Botoșaniul este locul meu de suflet care îmi încălzește inima când merg pe străzile lui. Aici am rude, am prieteni adevărați care au știut să îmi fie aproape în ciuda distanței, străzi cu povești și energii speciale pentru mine.
Botoșaniul înseamnă, într-o ordine aleatorie: Parcul Mihai Eminescu, câmpul pe care prindeam greieri cu paiul în copilărie alături de prietenii de la bloc, pădurea Baisa pe care am alergat-o și respirat-o des, cabana unde a lucrat mama mea 33 de ani și unde eu am copilărit lângă pădure și mă jucam cu cățeii care se aciuau pe lângă, Agaftonul, Lacul cu nuferi, Ipoteștiul pe care îl redescopăr de fiecare dată, Icuseni și Văratec, satele părinților mei, Mănăstirea Vorona, prima mănăstire în care am intrat de mână cu bunica din partea tatălui, cea care m-a învățat să spun Tatăl Nostru și alte rugăciuni importante.
Botoșaniul înseamnă locul unde încă am o casă pe care nu m-am îndurat să o vând. Botoșaniul este, din păcate, locul unde nu reușesc să mă întorc atât de des pe cât mi-aș dori, dar el este și rămâne în mine.
Botoșaniul înseamnă locul unde încă am o casă pe care nu m-am îndurat să o vând. Botoșaniul este, din păcate, locul unde nu reușesc să mă întorc atât de des pe cât mi-aș dori, dar el este și rămâne în mine.
- Ajungem la radio. Îmi amintesc de doi băieți care, deși păreau foarte diferiți, făceau o echipă minunată și, important pentru cei care vă ascultau, transmiteau un soi de armonie care în radio avea un farmec aparte. Ce a însemnat radioul pentru tine și, mai ales, ce crezi că a adăugat ființei tale?
- Confortabil și plăcut este și pentru mine să vorbesc despre Radio Meridian (93,1 FM!), locul unde mi-am petrecut patru ani din viață, un radio care a avut un rol important în dezvoltarea mea ca om și m-a ajutat mult în ceea ce aveam să aleg să fac din viața mea. Radioul a însemnat una dintre cele mai fascinante perioade ale post adolescenței mele.
Spuneai de cei doi băieți care păreau foarte diferiți...Unul eram eu și celălalt era Florin Agavriloaei, unul dintre cei mai talentați oameni de radio din fm-ul botoșănean, cu talent la scris și vorbit direct în suflet, un om cu care am legat o frumoasă prietenie și de care mă leagă foarte multe experiențe prețioase. Doar păream diferiți, căci ne întâlneam în foarte multe puncte care aveau legătură cu muzica, lecturile, câinii, călătoriile... toate aceste puncte comune au făcut ca să ne înțelegem excelent în realizarea unor emisiuni ca Febra de Sâmbătă noapte, Lumina nopții (aici era și Stefania Pleșa alături de noi, căreia i-am pierdut urma demult) etc.
Legitimația de presă m-a ajutat să ajung în preajma unor oameni lângă care aș fi ajuns mai greu altfel, iar eu atunci căutam prezențe stimulative de la care să am ce învăța, să mă dezvolt...
- Oameni care ți-au rămas lângă inimă din acea vreme?
- Îmi vine în minte domnul Constantin Manolache, fost vicepreședinte al Consiliului Județean, cu care aveam discuții de suflet legate de Omar Khayyam... Dumnezeu să-l odihnească! Am lucrat 8 luni și la departamentul 'Știri' al postului. Mergeam la domnul Manolache de fiecare dată când eram în criză de știri, dar și pentru bucuria de a conversa pe teme preferate.
Îmi amintesc cu oleacă de mândrie că am făcut parte din echipa de jurnaliști botoșăneni care l-a întâmpinat pe Regele Mihai la granița dintre Botoșani și Suceava, în 1997, dacă îmi amintesc eu bine, când Majestatea Sa a întreprins o vizită prin toată țara... iar mai apoi, la momentul discursului susținut în sala Consiliului Local, am stat foarte aproape de Majestatea Sa...
Aveam și niște fotografii de la acel moment prețios și încărcat de emoție pentru toată lumea, fotografii pe care am ținut mult să le recuperez, dar nu am reușit să mă sincronizez cu colegul jurnalist (cred că e vorba de Val Guraliuc) care le facuse. Poate citește interviul acesta și mi le trimite la radu.ciobanasu@gmail.com.
Păstrez foarte viu în suflet amintirea unor nopți cu miros de tei după ploaie, cafea bună, ușile la studio și redactie deschise larg, muzica (rock) dată la maxim, stând pe terasa improvizată din clădirea care găzduia radioul și simțindu-mă ca un magician al radioului. Eu, cel puțin, eram convins că mereu eram ascultat de tot orașul :))). Noi cu emisiunile ne-am făcut prieteni cu foarte multă lume din oraș. Nu îl pot uita pe Traian, profesor de istorie la o școală prestigioasă din oraș... A venit o dată noaptea târziu la radio, incitat de muzicile date de noi pe post, cred că era Top Five Late Night, un top de balade rock ținut de Florin, și am câștigat ca prieten unul dintre cei mai faini oameni. Tobă de muzică, istorie și literatură, dar mai ales un om cu O mare.
Îmi mai amintesc cu drag de emisiuni care nu erau făcute de mine, dar care mă făceau să fiu mândru că fac parte din echipa radioului: Clio și Euterpe, o excelentă emisiune de muzică simfonica realizată și prezentată de Tudor Maxim, emisiunea de cultură realizată de doamna Angie Straticiuc (la care eu eram foarte fericit să fac partea tehnica) sau de emisiunile de poezie realizate de Gina Poenaru, Florentina Toniță, emisiunile facute de Paul Grigore, Oltița Daniliuc, Laur Cervatiuc.
Sunt foarte mândru că am colegi care au continuat să facă radio și acum sunt nume cunoscute și iubite de publicul botoșănean: Iulian Corlat, Gina Poenaru.
În cazul în care nu transpare din tot ceea ce am spus până acum, o mai spun o dată explicit: radioul rămâne o mare dragoste pentru mine.
A fost o mare bucurie pentru mine când, pentru o perioada de un an de zile (2010), am fost co-prezentator al emisiunii 'Chef de vorbe' de la Radio România Cultural, o emisiune coordonată și realizată de Daniela Vasile. Mă voi întoarce la radio cu prima ocazie ce mi se va oferi.
- Probabil când nimeni nu se aștepta... ai plecat în lume să cucerești scena. Lungu' o fo' drumul Clujului sau totul s-a petrecut așa cum te așteptai?
- A fost lung drumul Clujului, dar când știam unde merg, care-i destinația și care e scopul drumului, mă trezeam brusc cu niște aripi pe umăr și sufletul îmi devenea foarte ușor...și totul se înâampla ca într-un zbor. 🙂
Lăsând gluma sau poezia la o parte, trebuie spus că inițial eu m-am visat student la actorie la Academia de Arte "George Enescu" din Iași, unde am și dat examen și de unde am picat spectaculos, nu am trecut decât de proba de literatura română...
Am lăsat o încărcătură emoțională foarte mare în coridoarele și sălile pe unde am intrat... din Academie. Și acum, dacă as merge acolo, m-aș emoționa foarte tare. Îmi doream enorm să intru și am pus foarte mult suflet la pregatire și la examen. Nu a fost să fie la Iași, a fost să fie la Cluj-Napoca.
-Îți amintești cum ai decis să pornești spre Cluj?
- După o depresie și o apatie de câteva luni legat de teatru, mi-am luat inima în dinți, am intrat în hotelul actorilor de lângă Piața Mare și m-am postat în fața ușii lui Lenuș Moraru, despre care știam că pregătește catindați la teatru... Cu o "privire de nebun", și cu emoție în voce, i-am spus cine sunt și că vreau și eu la teatru. A acceptat să mă pregătească (privirea și determinarea pe care o transmiteam, probabil că au convins-o, deși timpul era foarte limitat - eram deja în mai și în iulie era examenul). A fost foarte frumoasă perioada de pregătire cu Lenuș, unele dintre poeziile pe care le-am lucrat cu ea nu le-am uitat nici acum și le mai spun uneori cu pofta și căldura din suflet de atunci...
M-am pregătit alături de Mihaela, o bună prietenă, eram ca niște frați la facultate, și am mers la Cluj cumva influențat de faptul că și ea alesese acea facultate, nu am stat să calculez care-i școala cea mai cea... eu voiam la teatru! Lenuș ne-a pregătit pe amândoi cu multă pasiune și foarte realist, nu ne-a menajat deloc. Apoi am mai petrecut o săptămână la Iași, cu domnul Ion Sapdaru, care ne-a mai retușat repertoriul și ne-a potențat atuurile fiecăruia.
Nu pot uita faptul că Lenuș a venit cu noi și la Cluj și ne-a susținut pe fiecare dintre noi. "Du-te, du-te, îngerii să te sărute" - asta mi-a zis mie înainte de examenul cel mai important, cel de actorie. Și m-am dus. Cu mari emoții, dar am intrat la actorie la Babes-Bolyai, pe atunci în cadrul Facultății de Litere. Student la teatru la 25 de ani, o vârstă la care alții termină două facultăți... dar așa a fost să fie la mine, să descopăr ce vreau să fac în viață mai târziu, să mă definesc mai târziu ca personalitate.
Și așa a început o poveste frumoasă, un restart al vieții mele. Au fost patru ani minunați, deloc ușori, ani în care m-am deconstruit și m-am refăcut la loc, am visat, am iubit, m-am descoperit, m-am îmbogățit spiritual, mi-am lărgit orizonturile. Am făcut ceea ce unii oameni de acasă mă încurajau demult să fac: mi-am deschis aripile și am zburat din cuib. Hazardul m-a dus cumva la Cluj, așa cum spuneam mai sus, dar astăzi știu că am avut o mare șansă prin faptul că am terminat facultatea de actorie într-un oraș de poveste și la clasa unora dintre cei mai buni profesori de actorie din țară: Irina Wintze și Miklos Bacs. De la profesorii mei am învățat meștesugul actoriei bine, zic eu, de la Cluj am câteva spectacole pe care le port în suflet ca pe niște icoane din care îmi iau energia când mă pregătesc de premiere... Aș putea povesti zile în șir despre studenția la Cluj, este unul dintre subiectele mele preferate. Sunt un Rac nostalgic, ce vreți...
Și tot din ceea ce mi-a fost dăruit, nu ar fi fost posibil fără sprijinul Mamei mele, îngerul existenței mele. Ea a trăit și a susținut de la distanță fiecare moment important din viața mea de student. MULȚUMESC.
Am absolvit în 2004 cu "Astă seară se improvizează", o alegere prevestitoare, căci peste 4 ani aveam să descopăr arta improvizației, și să ăi dedic mulți ani din viață.
Întorcându-mă în prezent, aș vrea să știți că recent am avut premiera la ARCUB Gabroveni cu Marea Rușine, de Alina Șerban, un spectacol de care sunt foarte mândru, și în care joc alături de o minunată echipă. Improvisneyland, proiectul din care fac parte de zece ani, merge minunat, tocmai am primit noi membri în trupă, 9 la număr, suntem 15 acum.
- Nu vreau să trecem atât de repede peste câteva etape importante din viața artistică, pentru că ar însemna să ne lipsim de alte și alte frumuseți 🙂. De la Cluj ai coborât în București.
- Până la București am coborât în 2004 la Teatrul "Tony Bulandra" din Târgoviște, un teatru tânăr condus de Mihai Constantin Ranin, regizor și scenograf și un manager priceput. Așa am avut șansa de a lucra cu regizori de top din teatrul românesc: Victor Ioan Frunză, Mihai Măniuțiu, Laurian Oniga, Louise Dănceanu, Florin Ionescu, Tudor Țepeneag, Mc Ranin etc. Am rămas doi ani la Târgoviște, se întâmplau lucruri frumoase acolo, se întâmplă și acum, însă Bucureștiul îmi făcea cu ochiul, așa că doi ani l-am tatonat mergând la zeci de castinguri (a durat mult până am luat unul important) și în cele din urmă, în 2006, m-am mutat în București.
Respect mult ce am trăit la Târgoviște, îi sunt recunoscător domnului Mihai Constantin Ranin pentru că a dat dovadă de empatie în foarte multe momente și sunt recunoscător Cerului pentru prietenii pe care mi i-a dăruit în perioada cât am locuit acolo și cu care păstrez foarte strâns legătura. Teatrul de acolo are o echipa minunată, care a reușit să resuciteze viața culturală a unui oraș care merită mai mult.
Doi ani a durat la mine adaptarea la București, un oraș cu care structura mea interioară nu este foarte potrivită, dar un oraș pe care am învățat să îl respect și să îl iubesc pentru șansele pe care mi le-a scos în cale...
- Cum spuneam odată, te-ai înrolat în... "Legiunea străină" a lui Mircea Daneliuc, despre care câțiva ani mai târziu aveai să spui că a fost pentru tine ca "o școală de film". Povestește-ne despre experiența ta cu filmul, cu actorii și regizorii cu care ai lucrat.
- Cum spuneam odată, te-ai înrolat în... "Legiunea străină" a lui Mircea Daneliuc, despre care câțiva ani mai târziu aveai să spui că a fost pentru tine ca "o școală de film". Povestește-ne despre experiența ta cu filmul, cu actorii și regizorii cu care ai lucrat.
- Întâlnirea cu Mircea Daneliuc a fost foarte importantă și mi-a adus foarte multă incredere în capacitățile mele actoricesti, am simțit că m-a scos dintr-un anonimat. A fost școală de film într-adevar, am învățat foarte mult de la regizorul Mircea Daneliuc. De fiecare dată când repet un text pentru film sau pentru teatru, îmi amintesc una dintre replicile domniei sale legat de cât de bine trebuie să știi textul când te pregătești să îl filmezi: "La cadru trebuie să vii ca la biserică, Ciobănașule!". Text invatat, asimilat, relaxat, inima ușoară, ca să te poți juca, bucura de el, să fie parte din tine... cam asta voia dumnealui să zică. Prețuiesc foarte mult șansa de a fi lucrat cu domnul Mircea Daneliuc, astfel că îl sun în fiecare an de ziua domniei sale sau măcarîi trimit un gând de recunoștință.
O altă bucurie pe care am avut-o la Legiunea străină, a fost că am jucat alături de botoșăneni dragi: Marius Rogojinschi, un mare actor al Botoșanilor cu care am crescut, Cătălin Paraschiv (pe el l-am cunoscut la filmare și am râs mult împreună vorbind ca în satul bunicilor din Moldova) și Gheorghe Frunză, alt actor excelent de la Teatrul Mihai Eminescu. Mai mult, am jucat în dialect moldovinesc, mă simțeam ca acasă... mai levitam de fericire din când în când... Am făcut două filme la care domnul Daneliuc a semnat regia (al doilea este Marilena), era să îl fac și pe al treilea, nu a fost să fie, eram într-o perioadă mai urâtă și nu am putut participa (mama era bolnavă), îmi doresc mult să mă mai întâlnesc cu domnia sa pentru măcar încă un film.
- Nu este singurul film în care ai jucat, nici singurul regizor cu care ai lucrat!
- Nu este singurul film în care ai jucat, nici singurul regizor cu care ai lucrat!
- Am lucrat minunat apoi la "Vaca Finlandeza" cu Gheorghe Preda, un alt regizor pe care îl prețuiesc, atât pentru omenia sa, cât și pentru umorul de care dă dovada. Și mai e și împotriva curentului din filmul românesc... M-am bucurat să lucrez și cu Marian Crișan la "Orizont" - adaptarea după "Moara cu noroc" de Ioan Slavici, un regizor tânăr care m-a provocat schimbându-mi replicile la cadru și lăsându-mă să fac ce îmi place: să improvizez! Am avut doar o secventa de 5 minute în "Orizont", dar am fost extrem de onorat să joc cu Hathazy Andras, mare actor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, o personalitate extrem de complexă care se manifestă genial în film, teatru, regie sau scris. Pe cât de mare, pe atât de modest. De exemplu, la filmare am dat/repetat textul de vreo 30 de ori (!) și nu a dat niciun semn de plictiseală, l-am repetat cu poftă de fiecare dată și cu dorința de a-l asimila bine. Un profesionist desăvârșit.
Aștept cu mare interes lansarea unui film în care am jucat în regia lui Andrei Zincă. Este vorba de "Proiecte de trecut", după o nuvelă de Ana Blandiana, un film despre deportările care au avut loc în Bărăgan în vremea comunismului. Aici am jucat un odios agent de securitate. Am mai apărut în Periferic - regia Bogdan Apetri, Portretul luptătorului la tinerețe - regia Constantin Popescu, Suflete pereche - Andra Vișan. Apoi, ca orice actor care vrea să trăiasca decent într-un oraș care nu este deloc ieftin, dar care oferă job-uri pentru orice actor care este dispus să muncească, am jucat în multe sitcomuri și telenovele românești: "Iubire ca în filme", "Pariu cu viața", "La bloc", "La servici", "Om bogat, om sărac", "Vine poliția", "Regina", "Doctor de mame", "Fetele marinarului", "Trăsniții" etc.
Mirajul reclamelor mi-a trecut după ce am filmat un număr de zece reclame, dar și după ce mi-am negociat câteva contracte cu un avocat specializat pe drepturi de autor care m-a învățat ce să accept și ce nu atunci când mi se propune un contract. Așa că sunt o "rara avis" a reclamelor la ora asta. :)).
- Teatrul și improvizația. Pentru cine nu este foarte familiarizat cu aceste domenii, care ar fi linia care face diferența dintre cele două? Și ce le unește? Poate cineva care nu este actor să fie membru în trupa voastră?
- Pentru teatru cu script te pregătești o lună, două sau mai mult sub îndrumarea unui regizor repetând text și situații, căutând și aprofundând personajul, adăugându-i foarte multă consistență. În teatrul de improvizație, care este tot o artă în sine, te pregătești câteva luni repetând doar principii pe care le respecți pentru a construi alături de colegii tăi de scenă, dar ce joci vei afla apoi la spectacol, cu câteva secunde înainte de a începe o scenă... chiar de la publicul prezent, acest lucru fiind foarte incitant, că nu știi dacă vine muza, dacă iese scena sau nu...
Teatrul de improvizatie este cea mai interactivă formă de teatru, comunicarea cu publicul având loc înainte de fiecare moment din desfășurătorul spectacolului. Aici publicul se manifestă dacă nu îi place o scenă (poți fi huiduit), la teatrul clasic s-a ajuns la o forma de "politețe" încât la final publicul aplaudă și la spectacolele proaste, mă rog, în timp înveți să deosebești aplauzele de complezență de aplauzele generate de un spectacol care a mișcat ceva în cei din sală. Actorii din teatrul de improvizatie se bazează pe o formulă de aur: acceptarea. Adică la fiecare replică de teatru improvizat, un actor bun de teatru de improvizație face "yes and...", respectiv acceptă ideea partenerului și o duce mai departe dezvoltând-o...
Alături de colegii din Improvisneyland am practicat timp de 10 ani de zile impro short form (adica spectacolul este format din scene disparate de câte 5 - 10 minute), dar ne interesează foarte mult și impro long form (aici de la o sugestie te poți duce într-un spectacol de 45 minute - 1:30 min.). Datorită teatrului de improvizație, dar și din dorința noastră de a ne lărgi orizonturile, am participat la ateliere și am jucat la mari festivaluri de improvizație din Suedia, Olanda, America, Germania. Pe mine m-a îmbogățit foarte mult ca actor această formă de teatru, m-a făcut mai curajos, m-a stimulat să învăț engleza, să fiu mereu conectat...
Există foarte multe principii din teatrul de improvizație care sunt foarte sănătoase și după care îți poți ghida viața: spune DA, lucrează cu Will and Grace, trăiește Aici și Acum, dă-ți timp... Sper din toată inima să ajungem să jucăm și la Botoșani cu Improvisneyland sau să ținem cursuri de improvizație pentru școlari sau liceeni. Au fost niște încercări, dar programele noastre, ale membrilor trupei, nu ne-au permis să ajungem.
- Dacă astăzi la ușa ta ar bate un tânăr (așa cum în urmă cu mulți ani ai poposit în fața ușii lui Lenuș) și ți-ar spune că vrea să fie actor, ce i-ai spune?
- M-aș uita până în străfundurile sufletului său ca să văd cât de profund își dorește să fie actor și apoi, dacă aș vedea că nu este o pornire superficială, l-aș încuraja să aleagă aceasta cale, pentru care te naști și nu te faci.
Dacă nu te naști, poți învăța doar un meșteșug. Dacă însă ești născut pentru a face teatru, atunci ai de eliberat personaje și lumi din tine, așa că ai o datorie, și de fapt, mai devreme sau mai târziu ar trebui să ajungi pe scenă... sau pe marginea ei măcar, ca regizor, de exemplu.
L-aș ruga pe viitorul meu coleg să nu uite niciodata bucuria și căldura din inima pe care, acum când este tânăr și doar la stadiul de aspirant, le are când se gândește la a fi actor, să creadă enorm în el indiferent de ce spun cei din jurul lui, să aibă grijă de sufletul lui, să nu facă niciun compromis, să rămână OM, să nu uite niciodată că teatrul este ceva... "ce se face cu inima", cum spune excepționala Oana Pellea în excepționalul Mă tot duc, un spectacol de văzut de către orice iubitor de teatru.
