Romeo Rîmbu este muzicianul perfecționist care a plecat dintre lăutarii ce cântau pe prispa casei din Teioasa (Darabani) și a ajuns să dirijeze cele mai mari orchestre ale lumii. Profesor univ. al Facultății de Arte din Oradea, dirijor al Filarmonicii de Stat din orașul de pe malul Crișului și conducător de doctorate la Universitatea de Vest din Timișoara, Romeo Rîmbu este doctor în muzică, fiind felicitat, în 1990, chiar de Papa Ioan Paul al II-lea după un concert susținut la reședința de vară a papei, din Castel Gandolfo. Muzicianul de talie mondială a avut amabilitatea de a acorda un interviu pentru Darabaneni.ro, în uvertura căruia i-am făcut o vizită la Gura Humorului și mamei artistului, Eleonora Rîmbu, care în 8 Martie va împlini o vârstă venerabilă și îi urăm La mulți ani! cu această ocazie.
”Romică a ajuns mare acum”, își începe povestea bătrâna cu privirea blajină și ochii strălucitori, care parcă iau foc când povestește cu mândrie de fiul ei, ale cărei fotografii stau înrămate pe peretele camerei sale, ca niște icoane. Eleonora Rîmbu provine dintr-o familie cu 8 copii. Mama sa, Aglaia Ifrim, originară din Bajura, se căsătorise cu un ”boieraș” din Teioasa, și familia lor a avut viață grea la colectivizare, cu comuniștii, care le-au luat pământurile, tot. În 1963, familia Rîmbu se mută împreună cu cei doi copii, Romeo și Rodica, la Dorna Candreni, urmând ca soțul să lucreze la CFR, doamna practicând și croitoria.
Probabil Romeo mai simte și astăzi sărutarea de pe frunte a mamei, la intrarea în sala de examen a Liceului de Muzică, în clasa a VI-a. Eleonora Rîmbu ne povestește acel episod: ”Am plecat cu copilul la Cluj, unde era un singur loc la Liceul de Muzică. M-am învoit o zi de la lucru'. Când am ajuns acolo, am văzut copii pregătiți, cu partituri, dar noi eram de la țară…” Pentru că Romeo a fost programat pentru a doua zi să intre în examen, mama a fost gata-gata să ceară actele conducerii liceului, pentru a reveni la Dorna Candreni, de frică să nu-și piardă serviciul. ”Dacă ești croitoreasă bună, vei lucra și în vârful dealului. Pentru muzică nu se pregătesc copiii, pentru muzică se nasc copiii. Dacă te va da afară de la serviciu, vei coase sănătoasă în continuare”, ne mărturisește Eleonora Rîmbu, dialogul pe care l-a purtat cu directorul Liceului de Muzică de la Cluj. A doua zi, Romeo a ajuns în sala de examinare. ”Dacă majoritatea copiilor intrau și ieșeau după câteva minute, al meu a intrat și…nu mai ieșea…Mă gândeam: Vai de mine, poate i s-a făcut rău băiatului”. După aproximativ o oră: ”Vai mamă, ce am pățit!? Mi-au controlat mâinile, m-au căutat în gură, m-au căutat peste tot” i-a spus copilul mamei, care așteptase cu sufletul la gură. ”A fost născut pentru muzică” își completează mama, sora muzicianului, Rodica.
Acesta a fost destinul copilului născut la Darabani, să dirijeze până acum în peste 1000 de concerte, pe patru continente, în țări precum: S.U.A., Canada, Brazilia, Japonia sau Coreea de Sud, la pupitrul unor renumite orchestre simfonice, fiind, poate, mai cunoscut în străinătate, decât în țara sa natală.
Domnule Romeo Rîmbu, v-ați născut în Teioasa, pe malul Prutului. Care sunt primele amintiri ce vă revin în memorie, acum, când vă gândiți la anii copilăriei?
Amintirile mele despre Teioasa se leagă de vacanțele petrecute ulterior plecării noastre la Dorna Candrenilor, vacanțe în care pășteam vacile cu prietenii din sat, îmi amintesc de un pârâu destul de mâlos unde ne scăldam, îmi aduc aminte de unele locuri precum ”Ceea vale” sau ”Patru stejări” unde ne plimbam, sau pădurile în care căutam bureți, sau participarea alături de bunici și familie la strângerea recoltei, vizionarea de filme indiene la Cămin, unde rolele erau aduse cu căruța, iar curentul electric provenea de la un generator, role care adesea se aprindeau de la căldura zgomotosului proiector, frica resimțită când mă întorceam după film spre casa bunicilor într-o beznă totală, ”Comparativa” unde ouăle erau măsurate cu un inel metalic și unde cumpărai bomboane ”de-un leu”... turtițe coapte pe plită, mămăligă tăiată cu ața, alivenci...
Ați moștenit talentul muzical de la cineva din familie?
Cu siguranță da, în principal pe linie maternă. Bunica, Aglaia Ifrim și cei opt copii ai săi erau persoane înzestrate atât cu talent muzical, dar și cu multe alte talente, care țineau de abilitatea și manualitatea meșterilor iscusiți, numai că doar eu am avut șansa să fiu primul din familie care a urmat studii muzicale.
Mama dumneavoastră ne-a povestit că încă de la trei ani nu vă putea desprinde de lăutarii care cântau pe prispa casei la nunţi.
Îmi aduc aminte și de acest episod, precum și de puternica impresie ce mi-a produs-o acea formație. Dacă acum lucrez cu profesioniști care uneori ar avea tendința către blazare, atunci m-a impresionat autenticitatea mesajului lor și energia transmisă inechivoc, deși acum sunt convins că sub aspect profesional, multe ar fi fost perfectibile. Totuși, în procesul interpretativ, tot mai plin de reguli din ce în ce mai sofisticate, cu rolul nostru de decodificatori și de transmițători ai unor trăiri încriptate de către compozitor în paginile partiturilor, fenomenul ”științificării” interpretării este un real pericol, în dauna prospețimii actului artistic.
Care erau activitățile obișnuite ale copilului Romeo Rîmbu și cum și-a descoperit talentul muzical? Ce instrument, sunet sau melodie v-a fascinat în copilărie?
Până în clasa a cincea am făcut tot ce făceau copiii de vârsta mea, deci nimic special, iar contactul cu muzica l-am avut când în Dorna Candreni a sosit profesorul Găină care a predat muzica la școală, dar și acordeonul unui grup de copii.
Mai târziu aţi cântat şi dumneavoastră la casa bunicului împreună cu Nelu sau Cristi Ifrim…
Mai curând cu fratele mamei, Milu Ifrim, de asemenea o persoană înzestrată cu mult talent muzical. De fapt, erau ”serate” în care toată lumea cânta, iar ”concertele” noastre răsunau pe toată valea. Atunci mi se părea firesc, dar acum realizez că la alte case nu se întâmpla la fel...
Ați plecat foarte repede din localitatea natală, iar apoi aţi fost admis la Liceul de Muzică din Cluj, unde era o concurenţă acerbă. Ne puteţi rememora, vă rugăm, cum a fost la examenul de intrare în liceu, care, din câte am înţeles, a inclus şi un ”examen clinic” general al copilului Romeo Rîmbu?
Plecarea la Cluj s-a datorat unei întâmplări petrecute în vacanța de după clasa a cincea, când am fost vizitat de un văr din Hunedoara care intenționa să dea admitere la Liceul de Muzică și m-a invitat și pe mine. Destinul a vrut ca el să nu fie admis... Examenul a constat de fapt în testarea aptitudinilor muzicale, iar în ceea ce privește ”examenul clinic”, el a avut scopul de a-mi repartiza instrumentul cel mai apropiat constituției psiho- fizice pe care o aveam. Acum, pot spune că profesorii au făcut alegerea potrivită, deși atunci nu știam cum arată un oboi...
Care este muzicianul ce a avut cea mai mare influență asupra artistului Romeo Rîmbu? Ce modele muzicale ați avut?
Influențele au fost multiple, deși îmi amintesc de perioada studenției, când nu eram interesat de audierea altor interpreți, pe motivul că nu doream să-mi fie alterată concepția interpretativă și pentru faptul că eu aveam ceva de spus. Deși acum ascult foarte multă muzică, totuși nu condamn atitudinea de atunci... poate pentru că acum procentul de influență este diminuat, concepțiile mele despre muzică fiind mult mai conturate.