Trebuie să vă mărturisesc că, de această dată, filmul săptămânii s-ar fi vrut a fi o comedie. Chiar am văzut, în week-end, un film ambalat sub acest nume, e vorba de „Hai să ne batem”– First Fight (2017). Scris așa, fără semnul exclamării, deci fără convingere, cum e și această producție leșinată, tipic americană, filmul ar fi trebuit să-mi dea de gândit încă din titlu: ce fel de traducător mai de doamne-ajută s-ar strădui să titreze corect un film de doi bani?! E normal, deci, ca sarcina punerii semnelor de punctuație să fi revenit unora care urmăresc „decât” câștigul facil. Și cărora nu le-ar trece prin cap să trădeze titlul original cu „truvelnița” (că „găselnița” am aflat că are etimologia în limba bulgară, unde înseamnă „omidă”). ”No, hai să ne batem, în dorul lelii!”. Acest titlu ar fi fost mult mai nimerit pentru ce-am văzut eu, fiindcă că ar fi făcut trimitere la inși care se pornesc greu (no, așa, ca ardelenii!), iar când se pornesc... degrabă se lasă – așa, ca mine, când să scriu despre el.
În fine, să lăsăm comedia cu pricina în seama celor ce vor să plângă la urmă, și să vedem împreună, din frânturile de gând redate mai jos, dacă e cazul să ne mutăm scaunul cinefilului la o dramă.
Am ales, pentru aceasta, o producție Spania-România-Franța, care s-a lansat pe 24 februarie la cinematografele din România, dar a avut proiecția de gală pe 22 februarie, la Cluj Napoca (vedeți cât de valabilă e expresia cu băgatul ... în ea de Românie și mutatul la Cluj?). Prin împrejurimi, rulează la Cinema Unirea – Botoșani și Cinema Modern – Suceava.
De ce norocul urâtei și-l dorește frumoasa? Poate că veți afla în timp ce o urmăriți pe actrița Laia Marull, în rolul unei femei cu o bogată viață de noapte, mereu în căutarea unei slujbe – pe care numai n-o găsește în timpul filmului. O purisancă (de la verbul francez pourrir – „a putrezi”) cu cărnuri tari, lăsate neglijent la vedere, de pe al cărei chip frumusețea nu s-a estompat... Lipsită de noroc, precum se deduce, fiindcă mai are și un copil pe care să-l crească (n-am spus că o și face!), pe lângă ea, dintr-o relație atât de veche, încât nici nu se mai pune problema ca puștiul de 14 ani să știe cine îi e tată. “Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,/ Cine te-a iubit?/ Câți au plâns nebuni pentru tine,/ Și câți au murit?”… Aceste versuri ale poetului evreu născut la Sulița, Ion Pribeagu, am putea să le completăm cu “Și la câți le-ai păpat banii?“, după ce-o vedem la lucru (vorba vine!), în film, pe Carmen, mama incapabilă să-l crească pe adolescentul (în Occident se consideră că perioada adolescenței începe, în cazul băieților, la 12-14 ani, nu la 15, ca la noi) urmărit de serviciile sociale, neliniștit, cu dificultăți de relaționare (are, totuți, un prieten, David, cu care comunică des) și aflat în căutarea identității.
În fine, n-am înțeles cum se poate instala cineva într-un far niente, nici măcar dolce, și să nu dea semn că ar pricepe ceva din amărâta asta de viață, care - dacă s-ar scurge doar pe lângă noi - ar mai fi cum ar mai fi, dar se scurge prin noi, se scurge prin noi, păcatele mele! Și uite cum ne gârbovește, cum ne boțește, cum ne albește, cum ne pedepsește, până la urmă! Pedeapsă de care nu scapă nici interpreta din rolul purisancei de ani 40 și… restul e tăcere), care este dată, în mai toate recenziile, ca fiind actrița Nieve de Medina, un soi de Irene Papas a spaniolilor. Care joacă de fapt în rolul Marei, o comerciantă miloasă cu mult simț pedagogic, la care băiatul Miguel găsește pelerina de vreme rea, în naveta lui permanentă, de la o mama cvasiabsentă la un surogat de tată, fost prieten al mamei.
Și aici intră în scenă românii noștri din Străinezia. În rolul lui Bogdan, românul ce muncește la o fabrică de cherestea și care îl primește la el în casă pe adolescentul fugar, actorul Ovidiu Crișan, de la Teatrul Național din Cluj Napoca, a explicat în locul meu, pentru Ziar de Cluj, rolul pe care îl interpretează în această nouă producție:
„Personajul pe care îl interpretez reprezintă imaginea imigrantului român, deja ajuns celebru pe toate meridianele lumii, nu neapărat din cauza faptelor bune. Pentru mine un deziderat foarte important a fost să contribui la o reabilitare a imaginii românului și a României în general. Chiar m-a interesat lucrul acesta, nu e deloc la nivel declarativ.
Acesta este un rol pozitiv și ceea ce mi-a plăcut foarte mult este că, practic, este printre puținele roluri pozitive care sunt în film.”
Pentru că Ovidiu Crișan a fost nominalizat, în anul acesta, la Oscarul cinematografiei spaniole, care este Gala Premiilor Goya, pentru “Cel mai bun actor într-un rol secundar” (n-a luat premiul – de parcă ar mai conta!), am tras cu ochiul la un interviu al său, dat pentru Ziar de Cluj, de unde am aflat că s-a născut acum 46 de ani la Galați (Ce vreți, „nimeni nu-i perfect”!), a picat mai multe examene la actorie și, abia după ce a trecut prin meserii profane, a ajuns actor, mai întâi la Piatra-Neamț, unde a fost influențat decisiv de regizorul Vlad Mugur, iar mai apoi, până astăzi, la Cluj Napoca, unde este printre cei mai îndrăgiți actori. Unul cu o tenacitate ieșită din comun, care-și abordează minuțios rolurile și le pregătește cu seriozitatea ardeleanului , fiindcă “simplitatea și firescul se obțin cel mai greu”: "eu nu sunt mulțumit decât de 3-4 roluri pe care le-am făcut în cariera mea; consider că pe multe dintre ele ar fi trebuit să le fac mai bine, în orice caz, suficiența e moartea actorului. Dacă tu consideri despre tine că ai fost perfect și că nu ai nimic de reglat, nimic de căutat, nimic de studiat, atunci poți să pui pușca jos."
Un film despre sufletul răvășit al pubertății, prezentat în lumini și umbre, dar căruia se vede că i-ar pica bine căldura unui cămin sau un minimum de atenție care să-l înconjoare – așa cum găsește, de fapt, în unele momente, alături de Mara, de noua apariție din viața dezinteresatei sale mame sau de Bogdan, românul care trece cu buretele peste trădarea fostei iubite și peste egocentrismul propriului său fiu (interpretat de Alexandru Stanciu, actor de origie română, stabilit în Spania).
Poate doar durata prea mare a plimbărilor prin cadru ale puștiului cu probleme, printr-un peisaj arid, departe de a-ți aminti de măreția Asturiei, să te facă ușor scârbit de acest film regizat de Alberto Morais, ce poate da de gândit celor deprinși cu asta, și pe care ai face bine să-l vezi, dacă tot te-a interesat să citești recenzia până la punctul acesta!