"Câtă creaÅ£ie atâta existenţă".
Nicolae Breban
De câte ori apare un eseu semnat de incomodul N. Breban, se declanÅŸează în presă un tsunami. De apreciere, dar ÅŸi de contestare. Să le spunem detractorilor: Iartă-i, Doamne, că nu ÅŸtiu ce fac!
Fără nici o eschivă la subiecte delicate ca Trădarea intelectualilor (în interesul carierei, desigur), N. Breban a abordat, cred, cea mai dificilă temă: Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneÅŸti, prima ediÅ£ie apărută la Editura Muzeului Literaturii Române, BucureÅŸti, 2010, a doua ediÅ£ie, sub titlul uÅŸor modificat, O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneÅŸti, la Ed. Contemporanul, 2016, bulversând câmpul literar ÅŸi intelectual. Nimic mai disproporÅ£ionat comentată decât MiÅŸcarea legionară, care i-a atras pe mulÅ£i pentru promisiunea de dreptate socială, de sacrificiu pentru neam, dreapta radicală fiind iarăşi demonizată, ca-n proletcultură. Scrie Sorin Lavric, în nr. 5 al „Culturii”, 2008: „S-a minÅ£it atât de mult pe seama legionarilor, încât, pe acest fundal, endemia de minciună colectivă, cel mai mic adevăr spus în privinÅ£a lor echivalează, prin contrast, cu o apologie”. Iar jocul etichetărilor pe seama celui care intră în discuÅ£ie nu mai conteneÅŸte: ba-i crypto-legionar, ba crypto-ceauÅŸist, ba naÅ£ional- legionar, ba naÅ£ional -ceauÅŸist. Åži parcă-l aud înălÅ£ând vocea, într-o emisiune de mai an, a lui Octavian Hoandră: „Să pui un semn de egalitate între naÅ£ionalism, patriotism, CeauÅŸescu ÅŸi comunism e o ticăloÅŸie! O ticăloÅŸie, domnilor! Åži cei care o fac nu-mi sunt prieteni”. Pe ton tranÅŸant, acerbul eseist N. Breban desluÅŸeÅŸte lucrurile, fără a se teme că se va folosi contra sa limbajul tehnic incriminant, moÅŸtenit de la „înaintaÅŸii” vechiului proletcult: dăunător, duÅŸman, hitlerist, fascist, antisemit...
Multora normalitatea curajului lui N. Breban le displace, din „prudenţă instinctivă”. Numai că Breban este un om al naÅ£iei. Iată ce decupează din Nietzsche ÅŸi anume din Dincolo de bine ÅŸi de rău: „Un popor este înconjurul pe care îl face natura pentru a ajunge la ÅŸase, ÅŸapte oameni mari. Åži pentru a-i ocoli apoi”. Iar noi, postsocialist, ne-am specializat în a-i ocoli. Înaintăm- spre ce?- decapând clasici, decapând contemporani. N. Breban a prins destul dintr-un timp social de-a dreptul sălbatic, din stalinism, ca să nu-l dezguste falsificarea trecutului prin „rolerii II”, traduÅŸi ca Boia în 7 limbi ÅŸi popularizaÅ£i prin internet. Negarea tradiÅ£iei, a valorilor duce la demoralizarea, la deprimarea etniei. Nu vrea asta ÅŸi foloseÅŸte armele cu repetiÅ£ie ale foiletonismului, în „Contemporanul. Ideea europeană”. Singura cale (titlu de roman brebanian), este scrisul adevărat, cale unică a adevărului personal, dar ÅŸi a adevărului nostru, colectiv, pe care o urmează cu uriaşă energie, concentrat pe Å£intă. Ce numea Michel Foucault la fonction auteur? Să desemneze varii forme de regim totalitar, cum au făcut ruÅŸii Boris Pasternak ori SoljeniÅ£ân (ca să nu se mai ajungă la „naÅ£iunea zek”, a deÅ£inuÅ£ilor în gulag) sau românul Goma.
Ca nealiniat, ca necontrolabil, N. Breban a cunoscut bine viaÅ£a pe linie de partid (ce titlu bun de foileton!), plinul ÅŸi golul (alt titlu bun). „ComuniÅŸtii ruÅŸi au descoperit nu numai minciuna drept gol...,ci ÅŸi golul pur ÅŸi simplu”. CitiÅ£i „Scânteia” ca să vedeÅ£i cum imita Brucan acest gol: obraznic, mândru de sine, „cu aer de diplomaÅ£ie ÅŸi totul pe linie de partid”. Intrat în acest joc al puterii, un personaj al lui sau autorul însuÅŸi notează: „eu Å£in la părerile mele, e tot ce am”. Åži N. Breban n-a fost un întors după vânturile politicii. În PoÅŸtalionul cu boi, ediÅ£ia Karta Graphic din 2010, Mircea Iorgulescu narează un episod din 1962. Cu zece zile înainte de Adunarea Generală a USR, din noiembrie, CeauÅŸescu a avut o întâlnire directă cu „membri ai conducerii” scriitorilor. Păunescu (avea 35 de ani ÅŸi era secretarul UTC pe Uniune) a cerut ca tinerii să plece masiv la studii în străinătate. Eugen Simion a pledat pentru bursieri „cu o vocaÅ£ie evidentă”, nu prin „favoruri”. Breban voia ca ataÅŸaÅ£ii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie „necompetenÅ£i”. Iar despre plecarea la studii afară, a aruncat „o întrebare ce i-ar fi înmărmurit pe unii dintre bătrânii staliniÅŸti aflaÅ£i acolo”: „Cum să facem ca închisoarea să se spargă?”. Sigur că „pompierul ideologic de serviciu”, Mihnea Gheorghiu, a sărit să stingă focul la moment.
Nu, Breban n-a agreat, ca personajul său, Calistrat B. Dumitrescu, demagogia frazelor „bine aduse din sintaxă”, deÅŸi ÅŸtia bine că doctrina comunistă trebuia să inventeze un limbaj de lemn, câteva lozinci care să Å£ină umăr în umăr populaÅ£ia. „Realităţile mai ales cele majore, istorice, cum se spune, nu se pot constitui, nu se pot afirma, dacă nu inventează alt limbaj” (Singura cale, roman, Editura Contemporanul, 2011, pag. 22, lector: Aura Christi). Comunismul avea nevoie de o limbă, alta decât cea română, a patrioÅ£ilor normali, fireÅŸti. Calistrat a devenit „un inofensiv escroc al citatelor”, o deprindere căutată ÅŸi -n zilele noastre. Atunci, istoria isca valuri din ce în ce mai mari. În turbion s-au dus ÅŸi legionarii, ÅŸi mareÅŸalul Antonescu, ÅŸi tânărul Mihai I. Le-au urmat Ana I Paukeroaia ÅŸi Lazlo I, Vasile Luca, regii roÅŸii absoluÅ£i până-n ’ 52. Iar balaurul avea la capete, mult peste cele ÅŸapte din basme!
Am cunoscut destule tipuri de carieriÅŸti la revista „Cronica”, în anii ’70: carieristul inflamat, devotat cauzei, mereu „însărcinat” de PCR, carieristul supus, slugarnic, carieristul precaut, prudent, carieristul descurcăreÅ£, carieristul arogant, carieristul dobitoc mie-n sută, fără însuÅŸiri. Åži dacă le avea, trebuia să le ascundă, ca să nu bată la ochi. Era atât de vizibil felul cum răzbeau sus! Åžtiu cum reacÅ£ionează toÅ£i înainte de a fi canalii. Am tresărit cînd am găsit, în Singura cale, următoarele propoziÅ£ii: „Era o lichea Calistrat. Nu o canalie. Nu încă.” Åži-i vorba despre suiÅŸul omului politic, în fapt târâtoare, scolopendră, scarabeu, ÅŸopârlă, vierme lucitor. Când ajunge lichea, se joacă nu cu altcineva decât cu victima, cu frica ori cu speranÅ£a ei absurdă. „Ca un orgasm aproape” (p.51). Ce face acest Calistrat? Minte, falsifică ideile, se falsifică pe sine. Ia să-i facem pe proÅŸti să creadă în story-ul comunist al egalităţii ! Cum s-a săltat Calistrat pe scara socială? A început prin a lăuda U. Sovietică, dar gândindu-se că e posibil ca tătuca Stalin să crape naibii. Åži cât de „decisiv la directe de stânga repetate” era Calistrat! În acele vremi închise, cinicul ins vede în legionari „duÅŸmanii cei mai înverÅŸunaÅ£i”, dar „cu energie nefolosită, ca niÅŸte câini dresaÅ£i, antrenaÅ£i, dar neduÅŸi la vânătoare”. Pe unul îl împinge în închisoare (pentru că nu înÅ£elegea, nu se lăsa lucrat), pe altul îl trimite în URSS, ca să înveÅ£e doctrina de la sursă.
Spune Nichita Stănescu: „Biografia poetului e opera lui.” Cu o adăugire: e mai greu de scris decât opera. Iată câteva biografeme:
În ’67, toamna, N. Breban a devenit membru PCR ÅŸi tot toamna, în ’68, a intrat, la propunerea lui Geo Dumitrescu, în echipa de conducere a „României literare” (Animale bolnave luase Premiul USR), ca, în ’69, vara, la Congresul X, să devină membru supleant în CC, la propunerea lui Dumitru Popescu. După ce intelectualii, duÅŸmanii de clasă proletară, au fost împinÅŸi în puÅŸcării ÅŸi scoÅŸi de acolo, câÅ£i n-au ajuns în gropi comune fără cruce, în agitata noastră viaţă literară s-a sperat într-o încheiere de anotimp îngheÅ£at. Până în ’71, cînd CeauÅŸescu a promis scriitorilor că, dacă nu se simt bine când le arată, ca la ÅŸoricei, pisica, atunci, „de acum înainte am să vă arăt leul”. Åži le-a arătat un leu mai groaznec (vorbă de cronicar): Tezele din iulie. Marin Preda a izbucnit, ameninÅ£ând cu sinuciderea dacă se reintroduce realismul socialist militant. Breban era în FranÅ£a, de unde a protestat în presă contra tezelor a căror aplicare presupunea altă cădere, ÅŸi mai adâncă, a lui „eu” în „noi”. ConfraÅ£ii nu i-au iertat nici cariera rapidă, nici succesele literare, nici opoziÅ£ia hotărâtă, de disident. În aceeaÅŸi zi a lui februarie ’72, au avut loc două ÅŸedinÅ£e: una prezidată de CeauÅŸescu personal, pentru excluderea din CC ÅŸi din partid. „Abil”, Ceau s-a împotrivit propunerii venite de la durii activiÅŸti, ca Breban să fie exclus din USR ÅŸi arestat. În cealaltă ÅŸedinţă, de Birou USR (cu Stancu, Jebeleanu, Bogza, Nichita Stănescu, Baltag, Matei Călinescu), s-a propus excluderea lui N. Breban din conducerea de partid. Deci scriitorii i-au făcut-o. Există dovada, publicată în „Dosarele istoriei”. Dar când nu i s-a răspuns lui N. Breban cu ingratitudine la gratitudine, cu duÅŸmănie la prietenie? S-a întors în Å£ară, ca să fie marginalizat. René Coeckelbergs voia să publice Bunavestire în Suedia, însă romanul a fost oprit 3 ani în România, iar premiul Nobel n-a mai fost atins. În Sensul vieÅ£ii II, N. Breban scrie că Monica Lovinescu i-a „suggerat” lui Marin Tarangul să facă o cronică negativă la Bunavestire (L’ Annonciation, la Flammarion, în 1985), aÅŸadar Breban era criticat ÅŸi la „Scânteia” (de Titus Popovici), ÅŸi la Europa Liberă.
Da, în 1971 a fost „o sinucidere socială”, cum mărturiseÅŸte prozatorul, dar ÅŸi o pre-facere: ÅŸi-a câÅŸtigat zilnic libertatea ca insurgent, provocator de destin. Un colonel de Securitate i-a ocupat cu japca apartamentul de pe Luterană; ÅŸoma, în timp ce Titus Popovici putea împrumuta 7000 de lei de la Fondul literar, un salariu de învăţător fiind sub o mie. Însă Nicolae Breban ÅŸi-a păstrat intactă averea morală. „Leacul” a fost scrisul. N-a urmat (ÅŸi nu urmează) gustul la modă, ci propriul gust, pe care îl impune. Scrie ÅŸi scrie. Când presupui că se termină firul epic, constaÅ£i că abia s-a sfârÅŸit primul ghem. La fel ca în Bunavestire, ÅŸi în Singura cale personajul e polemic: „Grobei este un personaj polemic în primul rând pentru că polemizează cu imaginea mea despre mine însumi.” Un scriitor excelând în proza scurtă, Dumitru Augustin Doman, constată: „Breban –romancier stufos, cacofonic, repetitiv, cu tone de balast, dar creator de personaje memorabile”. Da, aÅŸa este. Cu forÅ£a lui Balzac, cu atenÅ£ia la detaliu a lui Stendhal, cu redundanÅ£a lui Proust, intrat în subterana lui Feodor Dostoievski, a subumanului, cu fraza „încărcată” ca la marii germani, ca la marele Thomas Mann. Åži cine n-ar invidia incipit-ul incitant al romanului Singura cale, „Lumea se învârtea încet în jurul meu”, comparabil ca expresivitate cu „Timpul nu mai avea răbdare”? Numai că, postsocialist, Breban s-a „bucurat” de fenomenul de de-brebanizare (vocabula lui Mircea Iorgulescu), dar s-a vrut ÅŸi o de-predizare, o de-derepenizare, o de- buzurizare, o de-palerizare. În loc de viaÅ£a plină de semnificaÅ£ii a eroilor lui Preda, Breban, Dumitru Radu Popescu, Paler, Buzura (Goma nici nu-i de luat în seamă) s-a cerut o viaţă plină de eÅŸecuri, dar fără a fi - Doamne fereÅŸte!- tragice, ci cât mai mediocre. Åži ca să fie mai mult loc, trebuia ca „expiraÅ£ii” să fie acuzaÅ£i în fel ÅŸi chip: că ar fi nesincronizaÅ£i, dacă nu retardaÅ£i, discontinui, rurali; s-a vorbit de maladia tradiÅ£iei, a creÅŸtinismului; cât despre der Ethik, ca să-i spun pre a doua limbă a lui N. Breban, s-a decretat că a apus demult, că a ieÅŸit din cărÅ£i, la fel ca măreÅ£ia , eroismul, binele, frumosul, adevărul. Să persiste în postsocialism, ca ÅŸi în socialism, tirania temei? Noul cuvânt de ordine este că scriitorul nu trebuie să facă (deliberat! ) literatură.
Ce face, în acest contex, integrul Breban? Lucrează la Integrala sa ÅŸi la nimic altceva. Rămâne în normalitatea scrisului, a curajului, a sincerităţii. În tot ce-a scris Breban, cititorii avizaÅ£i ÅŸi de bună credinţă resimt "ÅŸocul sincerităţii", acceptat greu pentru că sinceritatea e "destabilizatoare a nu puÅ£ine habitudini". Åži încă: "sinceritatea este forma supremă a artei creatoare - capacitatea de a exprima ceva despre fiinţă, lume, destin, poate chiar ÅŸi istorie" (Memorii, IV,p.395).
În Sensul vieÅ£ii 4 (Ed Polirom, 2007, p.140), mărturiseÅŸte că îÅŸi urmează acea pulsiune "care mă locuieÅŸte ÅŸi-mi dictează de a da ÅŸi a fi dat totul la o parte pentru a sluji litera scrisă: românească în formă, universală în conÅ£inut". De la sensul existenÅ£ei (trei în unul: individual, familial, naÅ£ional) nu se poate devia. După cum unitatea (a românilor, a persoanei, a operei) este scopul existenÅ£ei. Lupta contra culturocidului, vrând să anihileze personalităţile modelatoare ÅŸi, odată cu ele, respectul de sine al românilor, îl priveÅŸte în cel mai înalt grad pe Nicolae Breban.
Mai departe, scrie-n carte!
