"Câtă creaţie atâta existenţă".
Nicolae Breban
De câte ori apare un eseu semnat de incomodul N. Breban, se declanşează în presă un tsunami. De apreciere, dar şi de contestare. Să le spunem detractorilor: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!
Fără nici o eschivă la subiecte delicate ca Trădarea intelectualilor (în interesul carierei, desigur), N. Breban a abordat, cred, cea mai dificilă temă: Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, prima ediţie apărută la Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2010, a doua ediţie, sub titlul uşor modificat, O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, la Ed. Contemporanul, 2016, bulversând câmpul literar şi intelectual. Nimic mai disproporţionat comentată decât Mişcarea legionară, care i-a atras pe mulţi pentru promisiunea de dreptate socială, de sacrificiu pentru neam, dreapta radicală fiind iarăşi demonizată, ca-n proletcultură. Scrie Sorin Lavric, în nr. 5 al „Culturii”, 2008: „S-a minţit atât de mult pe seama legionarilor, încât, pe acest fundal, endemia de minciună colectivă, cel mai mic adevăr spus în privinţa lor echivalează, prin contrast, cu o apologie”. Iar jocul etichetărilor pe seama celui care intră în discuţie nu mai conteneşte: ba-i crypto-legionar, ba crypto-ceauşist, ba naţional- legionar, ba naţional -ceauşist. Şi parcă-l aud înălţând vocea, într-o emisiune de mai an, a lui Octavian Hoandră: „Să pui un semn de egalitate între naţionalism, patriotism, Ceauşescu şi comunism e o ticăloşie! O ticăloşie, domnilor! Şi cei care o fac nu-mi sunt prieteni”. Pe ton tranşant, acerbul eseist N. Breban desluşeşte lucrurile, fără a se teme că se va folosi contra sa limbajul tehnic incriminant, moştenit de la „înaintaşii” vechiului proletcult: dăunător, duşman, hitlerist, fascist, antisemit...
Multora normalitatea curajului lui N. Breban le displace, din „prudenţă instinctivă”. Numai că Breban este un om al naţiei. Iată ce decupează din Nietzsche şi anume din Dincolo de bine şi de rău: „Un popor este înconjurul pe care îl face natura pentru a ajunge la şase, şapte oameni mari. Şi pentru a-i ocoli apoi”. Iar noi, postsocialist, ne-am specializat în a-i ocoli. Înaintăm- spre ce?- decapând clasici, decapând contemporani. N. Breban a prins destul dintr-un timp social de-a dreptul sălbatic, din stalinism, ca să nu-l dezguste falsificarea trecutului prin „rolerii II”, traduşi ca Boia în 7 limbi şi popularizaţi prin internet. Negarea tradiţiei, a valorilor duce la demoralizarea, la deprimarea etniei. Nu vrea asta şi foloseşte armele cu repetiţie ale foiletonismului, în „Contemporanul. Ideea europeană”. Singura cale (titlu de roman brebanian), este scrisul adevărat, cale unică a adevărului personal, dar şi a adevărului nostru, colectiv, pe care o urmează cu uriaşă energie, concentrat pe ţintă. Ce numea Michel Foucault la fonction auteur? Să desemneze varii forme de regim totalitar, cum au făcut ruşii Boris Pasternak ori Soljeniţân (ca să nu se mai ajungă la „naţiunea zek”, a deţinuţilor în gulag) sau românul Goma.
Ca nealiniat, ca necontrolabil, N. Breban a cunoscut bine viaţa pe linie de partid (ce titlu bun de foileton!), plinul şi golul (alt titlu bun). „Comuniştii ruşi au descoperit nu numai minciuna drept gol...,ci şi golul pur şi simplu”. Citiţi „Scânteia” ca să vedeţi cum imita Brucan acest gol: obraznic, mândru de sine, „cu aer de diplomaţie şi totul pe linie de partid”. Intrat în acest joc al puterii, un personaj al lui sau autorul însuşi notează: „eu ţin la părerile mele, e tot ce am”. Şi N. Breban n-a fost un întors după vânturile politicii. În Poştalionul cu boi, ediţia Karta Graphic din 2010, Mircea Iorgulescu narează un episod din 1962. Cu zece zile înainte de Adunarea Generală a USR, din noiembrie, Ceauşescu a avut o întâlnire directă cu „membri ai conducerii” scriitorilor. Păunescu (avea 35 de ani şi era secretarul UTC pe Uniune) a cerut ca tinerii să plece masiv la studii în străinătate. Eugen Simion a pledat pentru bursieri „cu o vocaţie evidentă”, nu prin „favoruri”. Breban voia ca ataşaţii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie „necompetenţi”. Iar despre plecarea la studii afară, a aruncat „o întrebare ce i-ar fi înmărmurit pe unii dintre bătrânii stalinişti aflaţi acolo”: „Cum să facem ca închisoarea să se spargă?”. Sigur că „pompierul ideologic de serviciu”, Mihnea Gheorghiu, a sărit să stingă focul la moment.
Nu, Breban n-a agreat, ca personajul său, Calistrat B. Dumitrescu, demagogia frazelor „bine aduse din sintaxă”, deşi ştia bine că doctrina comunistă trebuia să inventeze un limbaj de lemn, câteva lozinci care să ţină umăr în umăr populaţia. „Realităţile mai ales cele majore, istorice, cum se spune, nu se pot constitui, nu se pot afirma, dacă nu inventează alt limbaj” (Singura cale, roman, Editura Contemporanul, 2011, pag. 22, lector: Aura Christi). Comunismul avea nevoie de o limbă, alta decât cea română, a patrioţilor normali, fireşti. Calistrat a devenit „un inofensiv escroc al citatelor”, o deprindere căutată şi -n zilele noastre. Atunci, istoria isca valuri din ce în ce mai mari. În turbion s-au dus şi legionarii, şi mareşalul Antonescu, şi tânărul Mihai I. Le-au urmat Ana I Paukeroaia şi Lazlo I, Vasile Luca, regii roşii absoluţi până-n ’ 52. Iar balaurul avea la capete, mult peste cele şapte din basme!
Am cunoscut destule tipuri de carierişti la revista „Cronica”, în anii ’70: carieristul inflamat, devotat cauzei, mereu „însărcinat” de PCR, carieristul supus, slugarnic, carieristul precaut, prudent, carieristul descurcăreţ, carieristul arogant, carieristul dobitoc mie-n sută, fără însuşiri. Şi dacă le avea, trebuia să le ascundă, ca să nu bată la ochi. Era atât de vizibil felul cum răzbeau sus! Ştiu cum reacţionează toţi înainte de a fi canalii. Am tresărit cînd am găsit, în Singura cale, următoarele propoziţii: „Era o lichea Calistrat. Nu o canalie. Nu încă.” Şi-i vorba despre suişul omului politic, în fapt târâtoare, scolopendră, scarabeu, şopârlă, vierme lucitor. Când ajunge lichea, se joacă nu cu altcineva decât cu victima, cu frica ori cu speranţa ei absurdă. „Ca un orgasm aproape” (p.51). Ce face acest Calistrat? Minte, falsifică ideile, se falsifică pe sine. Ia să-i facem pe proşti să creadă în story-ul comunist al egalităţii ! Cum s-a săltat Calistrat pe scara socială? A început prin a lăuda U. Sovietică, dar gândindu-se că e posibil ca tătuca Stalin să crape naibii. Şi cât de „decisiv la directe de stânga repetate” era Calistrat! În acele vremi închise, cinicul ins vede în legionari „duşmanii cei mai înverşunaţi”, dar „cu energie nefolosită, ca nişte câini dresaţi, antrenaţi, dar neduşi la vânătoare”. Pe unul îl împinge în închisoare (pentru că nu înţelegea, nu se lăsa lucrat), pe altul îl trimite în URSS, ca să înveţe doctrina de la sursă.
Spune Nichita Stănescu: „Biografia poetului e opera lui.” Cu o adăugire: e mai greu de scris decât opera. Iată câteva biografeme:
În ’67, toamna, N. Breban a devenit membru PCR şi tot toamna, în ’68, a intrat, la propunerea lui Geo Dumitrescu, în echipa de conducere a „României literare” (Animale bolnave luase Premiul USR), ca, în ’69, vara, la Congresul X, să devină membru supleant în CC, la propunerea lui Dumitru Popescu. După ce intelectualii, duşmanii de clasă proletară, au fost împinşi în puşcării şi scoşi de acolo, câţi n-au ajuns în gropi comune fără cruce, în agitata noastră viaţă literară s-a sperat într-o încheiere de anotimp îngheţat. Până în ’71, cînd Ceauşescu a promis scriitorilor că, dacă nu se simt bine când le arată, ca la şoricei, pisica, atunci, „de acum înainte am să vă arăt leul”. Şi le-a arătat un leu mai groaznec (vorbă de cronicar): Tezele din iulie. Marin Preda a izbucnit, ameninţând cu sinuciderea dacă se reintroduce realismul socialist militant. Breban era în Franţa, de unde a protestat în presă contra tezelor a căror aplicare presupunea altă cădere, şi mai adâncă, a lui „eu” în „noi”. Confraţii nu i-au iertat nici cariera rapidă, nici succesele literare, nici opoziţia hotărâtă, de disident. În aceeaşi zi a lui februarie ’72, au avut loc două şedinţe: una prezidată de Ceauşescu personal, pentru excluderea din CC şi din partid. „Abil”, Ceau s-a împotrivit propunerii venite de la durii activişti, ca Breban să fie exclus din USR şi arestat. În cealaltă şedinţă, de Birou USR (cu Stancu, Jebeleanu, Bogza, Nichita Stănescu, Baltag, Matei Călinescu), s-a propus excluderea lui N. Breban din conducerea de partid. Deci scriitorii i-au făcut-o. Există dovada, publicată în „Dosarele istoriei”. Dar când nu i s-a răspuns lui N. Breban cu ingratitudine la gratitudine, cu duşmănie la prietenie? S-a întors în ţară, ca să fie marginalizat. René Coeckelbergs voia să publice Bunavestire în Suedia, însă romanul a fost oprit 3 ani în România, iar premiul Nobel n-a mai fost atins. În Sensul vieţii II, N. Breban scrie că Monica Lovinescu i-a „suggerat” lui Marin Tarangul să facă o cronică negativă la Bunavestire (L’ Annonciation, la Flammarion, în 1985), aşadar Breban era criticat şi la „Scânteia” (de Titus Popovici), şi la Europa Liberă.
Da, în 1971 a fost „o sinucidere socială”, cum mărturiseşte prozatorul, dar şi o pre-facere: şi-a câştigat zilnic libertatea ca insurgent, provocator de destin. Un colonel de Securitate i-a ocupat cu japca apartamentul de pe Luterană; şoma, în timp ce Titus Popovici putea împrumuta 7000 de lei de la Fondul literar, un salariu de învăţător fiind sub o mie. Însă Nicolae Breban şi-a păstrat intactă averea morală. „Leacul” a fost scrisul. N-a urmat (şi nu urmează) gustul la modă, ci propriul gust, pe care îl impune. Scrie şi scrie. Când presupui că se termină firul epic, constaţi că abia s-a sfârşit primul ghem. La fel ca în Bunavestire, şi în Singura cale personajul e polemic: „Grobei este un personaj polemic în primul rând pentru că polemizează cu imaginea mea despre mine însumi.” Un scriitor excelând în proza scurtă, Dumitru Augustin Doman, constată: „Breban –romancier stufos, cacofonic, repetitiv, cu tone de balast, dar creator de personaje memorabile”. Da, aşa este. Cu forţa lui Balzac, cu atenţia la detaliu a lui Stendhal, cu redundanţa lui Proust, intrat în subterana lui Feodor Dostoievski, a subumanului, cu fraza „încărcată” ca la marii germani, ca la marele Thomas Mann. Şi cine n-ar invidia incipit-ul incitant al romanului Singura cale, „Lumea se învârtea încet în jurul meu”, comparabil ca expresivitate cu „Timpul nu mai avea răbdare”? Numai că, postsocialist, Breban s-a „bucurat” de fenomenul de de-brebanizare (vocabula lui Mircea Iorgulescu), dar s-a vrut şi o de-predizare, o de-derepenizare, o de- buzurizare, o de-palerizare. În loc de viaţa plină de semnificaţii a eroilor lui Preda, Breban, Dumitru Radu Popescu, Paler, Buzura (Goma nici nu-i de luat în seamă) s-a cerut o viaţă plină de eşecuri, dar fără a fi - Doamne fereşte!- tragice, ci cât mai mediocre. Şi ca să fie mai mult loc, trebuia ca „expiraţii” să fie acuzaţi în fel şi chip: că ar fi nesincronizaţi, dacă nu retardaţi, discontinui, rurali; s-a vorbit de maladia tradiţiei, a creştinismului; cât despre der Ethik, ca să-i spun pre a doua limbă a lui N. Breban, s-a decretat că a apus demult, că a ieşit din cărţi, la fel ca măreţia , eroismul, binele, frumosul, adevărul. Să persiste în postsocialism, ca şi în socialism, tirania temei? Noul cuvânt de ordine este că scriitorul nu trebuie să facă (deliberat! ) literatură.
Ce face, în acest contex, integrul Breban? Lucrează la Integrala sa şi la nimic altceva. Rămâne în normalitatea scrisului, a curajului, a sincerităţii. În tot ce-a scris Breban, cititorii avizaţi şi de bună credinţă resimt "şocul sincerităţii", acceptat greu pentru că sinceritatea e "destabilizatoare a nu puţine habitudini". Şi încă: "sinceritatea este forma supremă a artei creatoare - capacitatea de a exprima ceva despre fiinţă, lume, destin, poate chiar şi istorie" (Memorii, IV,p.395).
În Sensul vieţii 4 (Ed Polirom, 2007, p.140), mărturiseşte că îşi urmează acea pulsiune "care mă locuieşte şi-mi dictează de a da şi a fi dat totul la o parte pentru a sluji litera scrisă: românească în formă, universală în conţinut". De la sensul existenţei (trei în unul: individual, familial, naţional) nu se poate devia. După cum unitatea (a românilor, a persoanei, a operei) este scopul existenţei. Lupta contra culturocidului, vrând să anihileze personalităţile modelatoare şi, odată cu ele, respectul de sine al românilor, îl priveşte în cel mai înalt grad pe Nicolae Breban.
Mai departe, scrie-n carte!
