Celebra pictură „Cina cea de Taină” pare să îngheţe în timp clipa în care Iisus „s-a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde.”, clipă în care „ucenicii se uitau unii la alţii, nedumerindu-se despre cine vorbeşte.”
Se spune că, într-o zi, în timp ce asista la repetiţia unui cor bisericesc, Leonardo da Vinci a văzut într-unul dintre băieţi imaginea desăvărşită a lui Hristos. L-a invitat la el în atelier şi i-a reprodus trăsăturile în studii şi schiţe. Se scurg ani de trudă, pictura era aproape gata, însă Leonardo nu găsise modelul ideal pentru Iuda. După îndelungi şi chinuitoare căutări, pictorul a întâlnit un tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, lungit într-un şanţ. Le-a cerut ajutoarelor sale să-l ducă la biserică, deoarece nu mai avea timp să facă studii şi schiţe. Acesta a fost cărat până acolo, fără să-şi dea prea mult silinţa să afle ce se întâmplă cu el. Ajutoarele îl ţineau în picioare, în timp ce maestrul copia trăsăturile necredinţei, ale păcatului, ale egoismului, atât de bine imprimate pe faţa sa.
Când a terminat, modelul, revenindu-şi oarecum din beţie, a deschis ochii şi, văzând pictura din faţa lui, a zis, cu un amestec de spaimă şi tristeţe: - Am mai văzut pictura asta!/- Când? l-a întrebat da Vinci surprins./- Acum trei ani, înainte de a fi pierdut tot ce-aveam. Pe vremea când cântam în cor şi duceam o viaţă plină de vise, iar artistul m-a convins să pozez ca model pentru chipul lui Iisus.
În frescă cele două personaje semănă foarte mult. Chiar dacă este frumoasă, povestea nu este una adevărată. Leo Perutz creează o nouă legendă şi îi imprimă o aură de adevăr, la fel de tulburătoare ca mărturisirea din miezul Cinei celei de Taină. „Iuda lui Leonardo” este o pledoarie pentru iubire.
Într-o zi ploioasă din martie 1498, la Milano, priorul mănăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie, aflat în vizită la ducele Lodovico Maria Sforza, pare sleit de puteri. În refectoriul mănăstirii, Leonardo da Vinci lucrează la Cina cea de Taină. Întrebat care este cauza suferinţei sale, priorul izbucneşte: „Christos ăsta cu apostolii lui e de vină, [...] asta dacă o fi măcar un Christos, căci de văzut nu se vede încă nimic, în afară de câteva picioare şi braţe ale nu ştiu cărui apostol. M-am săturat. Omul ăsta merge prea departe. Luni de-a rândul nu-l vezi la faţă şi, când în sfârşit apare, atunci cască gura la perete o zi întreagă, fără să ia măcar o dată pensula în mână.” Ducele recunoaşte cu diplomaţie că „..., stimate părinte, [...] vă aflaţi într-o fierărie în care eu, unul, sunt mereu între ciocan şi nicovală, căci rareori trece o zi fără să aud o plângere împotriva acestui om la care – o ştie toată lumea – ţin ca la un frate şi pe care nu voi înceta niciodată să îl preţuiesc.” Chemat să dea socoteală, messer Leonardo da Vinci mărturiseşte că „...nu am şi nu găsesc nicăieri lucrul cel mai de seamă, anume capul lui Iuda.”
Pentru a-şi găsi modelul, Leonardo da Vinci trebuie să găsească răspunsul la întrebarea care îl macină de atâta timp: care este cel mai grav păcat? Zgârcenia? „Nu, păcatul lui Iuda nu a fost zgârcenia, şi nu din sete de bani l-a sărutat pe Domnul în grădina Ghetsimani.” Invidia şi răutatea? „Nu, [...] Căci pentru răutate şi invidie Mântuitorul l-ar fi iertat. Orice om le are în sânge pe amândouă.” Viclenia? „Nu, [...] Căci cine poate să trăiască şi să-şi vadă de ale sale pe lumea asta fără să înşele şi să facă rău uneori?”
Cuvintele lui Girolamo, băiatul de 17 ani, servitor în casa ducelui, sunt esenţiale pentru descifrarea întregii căutări: „L-a trădat când şi-a dat seama că-L iubeşte. [...] A înţeles că avea să fie cu neputinţă să înceteze să-L iubească, iar mândria nu i-a îngăduit asta.”
În curtea ducelui, Destinul i-l trimite lui Leonardo pe geambaşul neamţ, Joachim Benhaim, „un bărbat neobişnuit de frumos, cam pe la 40 de ani, înalt, cu ochi vioi şi o barbă brună tunsă în stil levantin”. Dar „... messer Leonardo, care era cu mintea la Iuda Cinei celei de Taină, nici nu-l băgă în seamă.” Uită că Răul îmbracă uneori cele mai frumoase forme, pentru a seduce.
Negustorul îşi încheiase treburile la Milano. Zăboveşte din cauză că vrea să recupereze o datorie de la cămătarul Boccetta, „şaptesprezece ducaţi”, şi fiindcă „înainte cu câteva zile întâlnise o fată care, cu înfăţişarea, mersul, ţinuta şi cu o privire şi un zâmbet menite lui, îi tulburase într-atât liniştea şi-l cucerise într-atât, încât fie noapte, fie zi nu-şi putea lua gândul de la ea.”
Dar Destinul îşi are socotelile lui. Joachim Benhaim caută fata şi este îndrumat de un negustor de lumânări, simbol al luminii imparţiale, la cârciuma Mielul, unde, printre pictori, muzicanţi, pamfletari şi pietrarii de la dom îl va afla pe poetul Mancino, care o cunoaşte. Bardul refuză să vorbească despre fată. Ştie că e Niccola, fata cămătarului Boccetta. Aici, „pentru a doua oară destinul i-l scotea în cale lui messer Leonardo pe Joachim Benhaim şi iată că şi de data asta Benhaim strângea în mână punga cu bani.” Dar „messer Leonardo era cu gândul la monumentul fostului duce, pe care-l sculptase călare.”
A treia oară, destinul îi aduce pe cei doi aproape în relatarea poetului Mancino, aflat pe patul de moarte: „Iar de cauţi capul lui Iuda, dragă Leonardo, află că ştiu pe unul care este întocmai aşa cum îl vezi tu pe Iuda. Opreşte-ţi căutările! Cred că ţi l-am găsit pe Iuda. Numai că el nu a băgat în pungă treizeci de arginţi, ci şaptesprezece ducaţi.” Întâlnirea din odaia maestrului d’Oggiono este decisivă. Negustorul povesteşte. Iubirea dintre Niccola şi Joachim Benhaim nu a fost iubire, ci, ca toate celelalte ale lumii, stare trecătoare şi trădătoare. Aflând la un moment dat cine este Niccola, Benhaim îşi aminteşte că este negustor, că banul îi guvernează viaţa. Că are dreptul să cumpere şi, mai ales, să vândă orice. Şi pe oricine. „Din orice marfă se pot scoate bani.” Şi păcătuieşte atât de cumplit, încât messer Leonardo îl imortalizează pentru totdeauna în chip de Iuda Iscarioteanul.
Cina cea de Taină este terminată. „... de ani de zile vin, în număr mare, oamenii s-o vadă – şi nu doar din Milano...” Joachim Benhaim, revenit în Italia, este sfătuit să vadă fresca. A doua zi, în refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie, în faţa picturii Cina cea de Taină, se regăseşte în „Iuda cel cu punga strânsă în pumn” şi în vorbele celorlalţi: „Ai văzut? Iuda l-a privit pe Iuda.”
Restul care a rămas nepovestit este fascinant. La fel, „Balada lucrurilor ştiute”, rostită de bardul Mancino în cârciumă, poem despre care afirmă că „rezumă în două vorbe tot ce aveam de spus.”
„Ştiu pomul după scoarţa ce-l îmbracă,
Ştiu şarlatanul când îi văd ocheada,
Ştiu domnul după sluga ce se pleacă,
Ştiu lovitura şişului şi sfada.
Ştiu preotul după cum e sutana,
Ştiu mila, fetele cum merg zglobiu,
Ştiu ce-i onoarea, ştiu ce e ruşinea,
Ştiu totul, doar pe mine nu mă ştiu.
Ştiu vinul bun după cum este butea,
Ştiu ce năstruşnicii nebuni vorbesc,
Ştiu ce-i păcatul, ştiu ce e virtutea,
Ştiu păsăruicile după cum ciripesc.
Ştiu datorii la care-am rupt înscrisul,
Ştiu mucigaiul pâinii verzuliu,
Mai ştiu infernul, ştiu şi paradisul,
Ştiu totul, doar pe mine nu mă ştiu.
Ştiu muştele în supă înecate,
Ştiu potere de care am scăpat,
Ştiu grajduri şi hambare-ntunecate,
Ştiu să mă plec când soarta-mi s-a schimbat,
Ştiu taleri ce mi-au stat cândva în pungă,
Ştiu frumuseţi care-or trăi când eu n-am să mai fiu,
Ştiu ce-i beţia, somnul ce-o alungă,
Ştiu totul, doar pe mine nu mă ştiu.
Voi, oameni buni, ştiu care-i mersul Firii.
Ştiu moartea, care mistuie ce-i viu,
Ştiu şi ce-nseamnă cazna vieţuirii.
Ştiu totul. Doar pe mine nu mă ştiu.”
Recomand (de acelaşi autor): „Călăreţul suedez”.
Mihaela A R H I P, Provocarte
