”Căutătorul de vânt” este filmul care te pregătește pentru marea confruntare. Dar nu e o confruntare cu lumea, ci cu tine însuți. Este filmul care îți dezvăluie un fapt pe care altfel, în alte condiții, nu ai cum îl înțelege: și anume că începi să trăiești cu adevărat atunci când afli că vei muri.
Filmul lui Mihai Sofronea ne trece prin niște etape previzibile, dar o face dându-ne timp să intrăm noi înșine în personaj. Pentru că, odată cu acțiunea din film, te observi pe furiș, te suspectezi că cedezi, apoi te surprinzi parte a întrebărilor, a temerilor.
Pe scurt, filmul începe cu momentul în care Radu (Dan Bordeianu) află că mai are doar câteva luni de trăit (”două, poate trei”). Lasă tot în urmă (la propriu și la figurat) și fuge până ajunge într-un sat izolat, la Nea Pavel (Adrian Titieni), unde se refugiază în căsuța mică din vârful dealului. Timpul trece și Radu începe să trăiască o nouă viață, uitând de așteptarea morții și bucurându-se de simplitatea clipei. El cutreieră împrejurimile împreună cu bătrânul, "căutând vânt". Dar când își dă seama că s-a îndrăgostit de o femeie din sat (Olimpia Melinte), își amintește de sfârșitul său iminent.
Și se lasă din nou în voia vântului, alergând parcă în întâmpinarea morții. Care, nu se știe din ce motive – regizorul nu ne spune – întârzie.
Mihai Sofronea este la primul lungmetraj, iar meritul cel mai mare este că ni-l aduce în prim-plan pe Dan Bordeianu. Un Dan Bordeianu așa cum nu l-am mai văzut. Matur, într-un tablou introspectiv care îl prinde bine, taciturn cât trebuie și totuși bine așezat în scenele tensionate.
Pregătiți-vă, așadar, pentru un Dan Bordeianu cu totul schimbat. Inginerul trecut deja printr-un divorț, gata să se angajeze din nou, află vestea teribilă și se transformă de la o clipă la alta.
Regizorul sculptează prin obiectivul aparatului de filmat. Cadre prelungi, filmate macro, cu granulații sugestive, se suprapun pe cele naturale, nu mai puțin impresionante. Popasul introspectiv este greu de dus la început, însă apoi te obișnuiești și aproape că îl aștepți, pentru că fără să simți devii tu însuți ”căutătorul de vânt”.
Dacă te miri de pasajele lungi de tăcere, nu ai văzut ”Copacul” lui Sofronea. Un scurtmetraj probabil unic în cinematografia românească. Sau ”Așteptând zorile”, un alt film în care Mihai Sofronea ne întinde o capcană din care ieși cu un sac de întrebări.
Foarte inspirat, în ”Căutătorul de vânt”, rostul lui Nea Pavel (Adrian Titieni), primul (după Radu, firește) pe care Sofronea ni-l prezintă ca personaj cu drepturi depline, după ce directorul Chivu (Adrian Păduraru) și doctorul Ivanof (Doru Ana) beneficiază de câteva secunde de vizibilitate (dialogurile cu cei doi se derulează cu camera fixată pe chipul lui Radu (Dan Bordeianu). Însă Nea Pavel este bine conturat, la fel Ana (Olimpia Melinte), pentru că regizorul are nevoie de poveste (migrație, conflict între generații, abandon, iubire interzisă).
Mesajul filmului este frumos: așteptarea morții se transformă în însăși uitarea ei. Pentru că, ne spune Mihai Sofronea, ”în uitarea morții stă de fapt conștientizarea bucuriei de a mai trăi o zi. Această descoperire, mai bine zis redescoperire, va fi răscumpărătoare și vindecătoare”.
„Cu toții ar trebui să fim Căutători de vânt, indiferent de data de expirare pe care ne-o oferă viața. Trebuie să ne întoarcem către noi, către lucrurile simple și adevărate, care sunt acolo și ne așteaptă, doar să ne dăm timpul să le privim și să le ascultăm. Și ele ne vor cuprinde din nou”, a completat regizorul.
Cred că asta face Mihai Sofronea cu acest film: ne dă timp să privim, să ascultăm, să iubim. Ne amintește să trăim.
”Căutătorul de vânt” (2021)
Regia Mihai Sofronea
Cu Dan Bordeianu, Olimpia Melinte, Adrian Titieni