Filmul, aparut in primavara anului 2009, este o productie finlandeza. Are o durata de 75 de minute. Regizor este Klaus Haro, director de imagine este Tuomo Hutri, scenariul este scris de regizor si de Jaana Nousiainen, iar actorii principali sunt Kaarina Hazard si Heikki Nousiainen.
Scrisori catre parintele Iacob
Filmul incepe printr-un contrast care ne pune inainte urmatorul cuvantul evanghelic: "Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5). Un barbat, pe jumatate aflat in intuneric, ii prezinta Leilei Sten, o condamnata pe viata pentru omor, scrisoarea prin care aceasta a fost gratiata. Este prima vizita pe care Leila o primeste in ultimii doisprezece ani, ea refuzand orice scrisoare si orice comunicare. Gratierea a fost obtinuta la rugamintea parintelui Iacob Ljube.
Leila este chemata intr-o parohie de tara, spre a fi de ajutor unui parinte orb, care primeste multe scrisori de la oameni indurerati. Ea trebuie sa-i citeasca scrisorile si sa-l ajute pe parinte sa scrie unele raspunsuri. Replicile femeii sunt lamuritoare asupra starii ei sufletesti: "N-am nevoie! Nu am cerut nimic!" Pentru ea, in exterior, ba chiar si in interiorul ei, nimic nu mai conta.
Cand cel care-i aduce scrisoarea ii aminteste de sora ei, Leila nu mai spune nimic. Nu poate refuza si, in cele din urma, accepta serviciul propus. Destinatia: o casa singuratica, inconjurata de natura, in mijlocul unei parohii izolate. Tacuta si dura, Leila ni se infatiseaza ca avand sufletul deformat de suferinta. Ea reactioneaza indiferent si rautacios la blandetea si dragostea parintelui Iacob.
Zilnic, postasul ii aducea parintelui Iacob zeci de scrisori. Leila citeste cu indiferenta scrisorile, iar parintele raspunde acestora cu multa compasiune. Femeia nu poate intelege dragostea unui om fata de niste oameni pe care nu i-a intalnit si nu-i va intalni vreodata.
Parintele ii ajuta pe toti, fie cu rugaciunea, fie cu sfatul, fie cu bani. Respectul si dragostea cu care oamenii ii scriu parintelui o deranjeaza pe Leila, fie din neintelegere, fie din invidie. In cele din urma, ea incepe sa nu ii mai citeasca parintelui Iacob toate scrisorile primite. Pe unele chiar le arunca, iar pe postas il ameninta, spre a nu mai veni. Pe masura ce scrisorile se imputineaza, iar postasul nu mai ajunge la casa parintelui Iacob, adesea intorcandu-se din drum, parintele se intristeaza tot mai mult. Cumva, el simte ca si-a implinit rostul, ori, cunoscand in duh faptele Leilei, simte ca sufletul ei este pierdut. Rugaciunea facuta pentru cei care ii scriau ii dadea putere, iar timpul petrecut impreuna cu Leila il socotea de folos mai ales pentru insanatosirea femeii.
In cele din urma, cand parintele Iacob isi exprima intristarea de a nu mai putea fi de ajutor nimanui, Leila isi deschide cu o sinceritate totala sufletul, inchis de atata amar de vreme. Ea isi povesteste viata sub forma unei scrisori. O mama care o batea si o sora care ii lua apararea, adesea fiind batuta in locul ei. Povestea continua... in film. Cu ochii spalati de lacrimi si inima zdrobita, Leila incheie: "Cine poate ierta pe cineva ca mine?!"
Cunoscand ca este vorba despre Leila, parintele Iacob spune doar atat: "Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu" (Luca 18, 27). Apoi, in mai putin de cinci minute, tainele filmului se lumineaza, iar povestea Leilei capata o greutate personala. Ne sunt infatisate tainele sufletului omenesc: iubirea, ura, mila, suferinta, deznadejdea, frica, iertarea si mantuirea. (Teodor Danalache)
