Profund marcată, în copilărie, de vizionarea filmului „...Să ucizi o pasăre cântătoare”, am citit cartea cu bagajul de experienÅ£e al adultului de acum, dar cu sufletul copilului de atunci. Doar aÅŸa am reuÅŸit să păstrez un echilibru între savoarea discursului narativ, care trădează maturitatea scriitoarei ÅŸi aminteÅŸte, pe alocuri, de stilul lui Mark Twain, ÅŸi expresivitatea secvenÅ£elor dialogate, care mărturisesc inocenÅ£a ÅŸi farmecul inegalabil al copilăriei naratorului-personaj. Perspectiva subiectivă din „...Să ucizi o pasăre cântătoare” este înlocuită de perspectiva obiectivă a unui narator omniscient ÅŸi omniprezent din cartea a doua, „Du-te ÅŸi pune un străjer”, în care evenimentele narate se petrec la douăzeci de ani după cele evocate în prima carte.
Inspirat dintr-un eveniment real care a avut loc în 1936, în localitatea natală a scriitoarei, Monroeville, din statul american Alabama, povestirea se derulează pe parcursul a trei ani, timp care se subordonează jocului ÅŸi inocenÅ£ei, dar ÅŸi injustiÅ£iei care se interpune între convingerile lui Jean Louise Finch, poreclită Scout, ÅŸi prejudecăţile unor localnici, definite de discriminare rasială ÅŸi lipsă de educaÅ£ie.
Scout are 6 ani, fratele ei, Jem, are 10 ani, ÅŸi locuiesc împreună cu tatăl lor, Atticus Finch, renumit avocat, „...plus Calpurnia, bucătăreasa...”, „pe strada principală a cartierului de vile”, în Maycomb, „un orăşel vechi [...] un târg îmbătrânit, obosit.”
Două fire epice, care se întrepătrund subtil pe parcursul romanului, conduc către un deznodământ anticipat de amănunte care poartă masca unor secvenÅ£e narative ÅŸi replici memorabile.
Primul fir epic relatează evenimente care definesc prietenia dintre Scout, Jem ÅŸi Dill, nepotul de 7 ani al domniÅŸoarei Rachel Haverford, o vecină. Scurte pauze descriptive fixează cadrul acÅ£iunii, surprinzând ÅŸi eventualele schimbări de decor: „... hotarele înăuntrul cărora aveam voie să ne jucăm vara (ÅŸi care se întindeau până unde răzbătea glasul Calpurniei) erau reÅŸedinÅ£a doamnei Henry Lafayette Dubose, cu două curÅ£i mai la nord de a noastră, ÅŸi proprietatea Radley, cu trei curÅ£i mai la sud.” Întâlnirea cu Dill marchează un început de revoltă: „Până atunci nu ne-ncercase niciodată ispita să le depăşim: în casa familiei Radley locuia cineva pe care noi nu-l cunoÅŸteam, dar a cărui simplă evocare era suficientă ca să ne facă să fim cuminÅ£i zile în ÅŸir; câte despre doamna Dubose, era necuratul în persoană. Ispita avea totuÅŸi să ne-ncerce în vara când a venit Dill.”
Încercând să descifreze misterul persoanei care locuieÅŸte în casa familiei Radley, căreia „.... toate măruntele nelegiuiri săvârÅŸite pe ascuns la Maycomb i se atribuiau”, cei trei copii inventează jocuri ÅŸi provocări. „În casă trăia un strigoi cumplit”, „Pentru nimic în lume un negru n-ar fi trecut noaptea pe lângă casa aceea,...”, „O minge de baseball care nimerea în curtea lor era o minge indiscutabil pierdută.”, „... câÅ£iva nuci înalÅ£i din ograda de păsări a familiei Radley îÅŸi scuturau fructele în curtea ÅŸcolii, dar copiii nici nu se atingeau de ele – căci nucii aceÅŸtia puteau ucide.”
Copiii ÅŸtiu, din spusele vecinilor, că este vorba despre Arthur Radley, poreclit de ei Bau Radley, cel mai mic fiu al familiei Radley, care, cu 15 ani în urmă, când avea 18 ani, intrase într-un anturaj ÅŸi „Într-o noapte, băieÅ£ii, într-un exces de veselie, au dat ocol pieÅ£ei, în marÅŸarier, cu o rablă de automobil împrumutat, l-au înfruntat pe domnul Conner, venerabilul aprod al Maycombuluy, atunci când acesta a vrut să-i umfle, ÅŸi l-au zăvorât ei pe dânsul în ÅŸopronul tribunalului.” Bau Radley a suferit consecinÅ£e radicale. Fapta lui determină familia să se izoleze de restul comunităţii, de ruÅŸine, ÅŸi să îl izoleze ÅŸi pe băiat, la propriu, Å£inându-l captiv în casă, departe de ochii tuturor, parcă pentru a-i determina pe locuitorii orăşelului să-l uite. După moartea bătrânilor Radley, uneori, noaptea, Bau iese din casă ÅŸi se aventurează pe mica proprietate a familiei, rareori depăşindu-i graniÅ£ele. Dar, deÅŸi ÅŸtiu povestea, cei trei copii preferă să întreÅ£ină legenda care îi înspăimântă, dar îi ÅŸi provoacă să joace roluri de detectivi, le dă fiori de teamă, atunci când uită adevărul, dar ÅŸi de satisfacÅ£ie, atunci când reuÅŸesc să atingă peretele casei, să îÅŸi spioneze vecinul sau să îi zărească chipul la fereastră. Jocul inocent al acestora îl determină însă pe Bau Radley să resimtă tot mai acut captivitatea ÅŸi să fie ispitit de dorinÅ£a de a intra în micul lor grup. DeÅŸi îl împiedică anii lungi de singurătate ÅŸi teamă, îÅŸi face simÅ£ită prezenÅ£a pe ascuns.
Întâmplări care par inexplicabile în prezentul în care se petrec sunt descifrate către finalul romanului, dezvăluind resursele sufleteÅŸti nebănuite care definesc personajele. Pantalonii lui Jem, pierduÅ£i ÅŸi rupÅ£i în noaptea în care îÅŸi spionează vecinul, sunt găsiÅ£i cusuÅ£i , „împăturiÅ£i ÅŸi aÅŸezaÅ£i pe gard.” Copacul „de la colÅ£ul proprietăţii Radley, cum vii dinspre ÅŸcoală”, adăposteÅŸte în scorbura lui obiecte pe care copiii Finch le iau ÅŸi de care se bucură: „un ghem de sfoară cenuÅŸie”, „două figurine mititele lucrate din săpun [...] doi copii în miniatură, aproape desăvârÅŸiÅ£i”, „un pachet de gumă de mestecat”, „o medalie ÅŸtearsă”, „un ceas de buzunar”. În noaptea friguroasă în care a ars casa unei vecine, Scout se trezeÅŸte acasă având „o pătură de lână cafenie” pe umeri.
Singurii care nu le întreÅ£in imaginaÅ£ia debordantă, ba chiar o sancÅ£ionează cu răspunsuri dure ÅŸi avertismente, sunt Atticus, tatăl lor ÅŸi o vecină, văduva Maudie Atkinson, pedagogi desăvârÅŸiÅ£i, dar atipici, ÅŸi modele ale copiilor. Întrebată despre Arthur Radley, văduva Maudie răspunde scurt: „Astea-s pe trei sferturi scorneli ale oamenilor de culoare ÅŸi pe un sfert ale Stephaniei Crawford”. Este „scrântit la minte”? „Dacă n-a fost, ar trebui să fie acum. Niciodată nu ÅŸtim cu adevărat ce li se întâmplă oamenilor. Ce se petrece între cele patru ziduri ale unei case, după uÅŸile închise, ce secrete...” De asemenea, modele devin domnul Link Deas - un fermier din împrejurimi, judecătorul Taylor, domnul Dolphus Raymond - căsătorit cu o femeie de culoare, Calpurnia - bucătăreasa de culoare, domnul Heck Tate - ÅŸeriful Å£inutului Maycomb.
Dacă primul fir narativ este dominat de farmecul copilăriei, de joc ÅŸi sete de cunoaÅŸtere admirabil potolită de Atticus, care este adeptul ideii că la întrebările copiilor trebuie să răspunzi fără să minÅ£i ÅŸi fără să ascunzi adevărul, al doilea fir narativ evocă un eveniment care marchează nu doar comunitatea, ci ÅŸi sufletul inocent al personajului-narator, care nu poate concepe că s-a petrecut o nedreptate ÅŸi nimeni nu poate face nimic ca să o împiedice, nici măcar tatăl ei.
Un bărbat de culoare este învinuit că a violat o fată albă.
Atticus Finch este numit avocat al apărării. DeÅŸi nu a cerut acest lucru. Încearcă să apere acuzatul cu demnitate, ÅŸtie că este nevinovat dar, în acelaÅŸi timp, ÅŸtie că orăşelul este încă bântuit de prejudecăţi ÅŸi că mai mult contează cuvântul unui alb necinstit, fata fiind a lui Ewell, un pierde-vară leneÅŸ ÅŸi recalcitrant, decât cel al unui negru nevinovat. Comunitatea de negri reacÅ£ionează, apreciind efortul lui Atticus, dar, reacÅ£ionează ÅŸi un grup restrâns de albi, care îl condamnă ÅŸi îl ameninţă. Procesul este urmărit cu sufletul la gură de o sală plină până la refuz. Copiii se strecoară ÅŸi ei, fermecaÅ£i de retorica tatălui lor, care urmăreÅŸte să convingă auditoriul de justeÅ£ea ideilor sale ÅŸi, implicit, de nevinovăţia lui Tom Robinson. Dar „Vinovat... Vinovat... Vinovat... Vinovat... Judele Taylor citea verdictul juraÅ£ilor.”
Atticus rămâne calm. Va face apel, procesul va fi judecat de o instanţă superioară ÅŸi „sunt ÅŸanse destul de mari ca Tom să fie pus în libertate, sau, în cazul cel mai rău, să fie judecat din nou.” Atticus ÅŸtie că destinul le pune în ordine pe toate. Doar că nu le pune chiar în ordinea care li se pare firească oamenilor.
Romanul este o captivantă aventură în lumea oamenilor mari, ale căror greÅŸeli sunt sancÅ£ionate de copii cu spirit de dreptate uneori, alteori cu neÅŸtiinÅ£a specifică vârstei. Condamnarea unui sistem juridic imperfect este dublată de condamnarea unui sistem de învăţământ bazat pe teamă, în care profesorul aplică metode rigide, oprindu-i pe elevi să dea frâu liber imaginaÅ£iei ÅŸi creativităţii. DomniÅŸoara Gates, învăţătoarea, „zicea că este îngrozitor ce face Hitler”, îl condamnă din cauza rasismului, dar, după proces, este surprinsă de Scout discutând cu cineva despre faptul că negrilor „ar trebui să le dea cineva o lecÅ£ie, că prea au întrecut măsura ÅŸi că au să ajungă în curând să creadă că se pot căsători cu noi.”
Finalul romanului este tulburător. Titlul este, de asemenea, tulburător. Este preluat dintr-un paragraf în care Atticus îi îndeamnă pe copii să tragă în cutii de conserve cu puÅŸtile cu aer comprimat primite cadou de Crăciun, din cauză că e păcat „…Să ucizi o pasăre cântătoare.” Este reluat pe parcursul romanului de două ori. În limba engleză, titlul „To kill a mocking bird” anticipează tema uciderii inocenÅ£ei printr-o nedreptate. „Mocking bird” este acea „gaiţă zeflemitoare” dintr-o serie celebră de filme, care, până îÅŸi descoperă propriul stil ÅŸi pentru a se adapta, imită sunetul altor păsări, la fel cum copiii învaţă, la început, prin imitarea mai mult sau mai puÅ£in conÅŸtientă a adulÅ£ilor care le sunt modele. O singură nedreptate le poate ucide inocenÅ£a.
Există voci care critică faptul că personajele de culoare sunt slab portretizate. Dar cartea se axează pe sfârÅŸitul înainte de vreme al inocenÅ£ei, evenimentul injust la care sunt martori copiii fiind doar degetul care apasă pe trăgaci, nu arma în sine. De asemenea, am citit despre critici la adresa stilului narativ, care construieÅŸte romanul cu o voce narativă prea matură pentru un copil aflat între 6 ÅŸi 9 ani. Dar vocea narativă aparÅ£ine adultului care rememorează întâmplări trecute, cu scopul de a le concretiza pe cele dintr-un prezent relatat în cartea a doua, „Du-te ÅŸi pune un străjer”. Nicăieri nu se afirmă că romanul ar fi un jurnal redactat la 6 ani de către personajul feminin: „După ani ÅŸi ani, când ne puteam îngădui să răscolim trecutul...”.
„...Să ucizi o pasăre cântătoare” este unul din acele romane la care te întorci din timp în timp, ca să afli răspuns la întrebări fără de care nu poÅ£i trece mai departe de anumite etape ale devenirii spirituale.Recomand (de acelaÅŸi autor): „Du-te ÅŸi pune un străjer”
Mihaela ARHIP, Provocarte