Profund marcată, în copilărie, de vizionarea filmului „...Să ucizi o pasăre cântătoare”, am citit cartea cu bagajul de experienţe al adultului de acum, dar cu sufletul copilului de atunci. Doar aşa am reuşit să păstrez un echilibru între savoarea discursului narativ, care trădează maturitatea scriitoarei şi aminteşte, pe alocuri, de stilul lui Mark Twain, şi expresivitatea secvenţelor dialogate, care mărturisesc inocenţa şi farmecul inegalabil al copilăriei naratorului-personaj. Perspectiva subiectivă din „...Să ucizi o pasăre cântătoare” este înlocuită de perspectiva obiectivă a unui narator omniscient şi omniprezent din cartea a doua, „Du-te şi pune un străjer”, în care evenimentele narate se petrec la douăzeci de ani după cele evocate în prima carte.
Inspirat dintr-un eveniment real care a avut loc în 1936, în localitatea natală a scriitoarei, Monroeville, din statul american Alabama, povestirea se derulează pe parcursul a trei ani, timp care se subordonează jocului şi inocenţei, dar şi injustiţiei care se interpune între convingerile lui Jean Louise Finch, poreclită Scout, şi prejudecăţile unor localnici, definite de discriminare rasială şi lipsă de educaţie.
Scout are 6 ani, fratele ei, Jem, are 10 ani, şi locuiesc împreună cu tatăl lor, Atticus Finch, renumit avocat, „...plus Calpurnia, bucătăreasa...”, „pe strada principală a cartierului de vile”, în Maycomb, „un orăşel vechi [...] un târg îmbătrânit, obosit.”
Două fire epice, care se întrepătrund subtil pe parcursul romanului, conduc către un deznodământ anticipat de amănunte care poartă masca unor secvenţe narative şi replici memorabile.
Primul fir epic relatează evenimente care definesc prietenia dintre Scout, Jem şi Dill, nepotul de 7 ani al domnişoarei Rachel Haverford, o vecină. Scurte pauze descriptive fixează cadrul acţiunii, surprinzând şi eventualele schimbări de decor: „... hotarele înăuntrul cărora aveam voie să ne jucăm vara (şi care se întindeau până unde răzbătea glasul Calpurniei) erau reşedinţa doamnei Henry Lafayette Dubose, cu două curţi mai la nord de a noastră, şi proprietatea Radley, cu trei curţi mai la sud.” Întâlnirea cu Dill marchează un început de revoltă: „Până atunci nu ne-ncercase niciodată ispita să le depăşim: în casa familiei Radley locuia cineva pe care noi nu-l cunoşteam, dar a cărui simplă evocare era suficientă ca să ne facă să fim cuminţi zile în şir; câte despre doamna Dubose, era necuratul în persoană. Ispita avea totuşi să ne-ncerce în vara când a venit Dill.”
Încercând să descifreze misterul persoanei care locuieşte în casa familiei Radley, căreia „.... toate măruntele nelegiuiri săvârşite pe ascuns la Maycomb i se atribuiau”, cei trei copii inventează jocuri şi provocări. „În casă trăia un strigoi cumplit”, „Pentru nimic în lume un negru n-ar fi trecut noaptea pe lângă casa aceea,...”, „O minge de baseball care nimerea în curtea lor era o minge indiscutabil pierdută.”, „... câţiva nuci înalţi din ograda de păsări a familiei Radley îşi scuturau fructele în curtea şcolii, dar copiii nici nu se atingeau de ele – căci nucii aceştia puteau ucide.”
Copiii ştiu, din spusele vecinilor, că este vorba despre Arthur Radley, poreclit de ei Bau Radley, cel mai mic fiu al familiei Radley, care, cu 15 ani în urmă, când avea 18 ani, intrase într-un anturaj şi „Într-o noapte, băieţii, într-un exces de veselie, au dat ocol pieţei, în marşarier, cu o rablă de automobil împrumutat, l-au înfruntat pe domnul Conner, venerabilul aprod al Maycombuluy, atunci când acesta a vrut să-i umfle, şi l-au zăvorât ei pe dânsul în şopronul tribunalului.” Bau Radley a suferit consecinţe radicale. Fapta lui determină familia să se izoleze de restul comunităţii, de ruşine, şi să îl izoleze şi pe băiat, la propriu, ţinându-l captiv în casă, departe de ochii tuturor, parcă pentru a-i determina pe locuitorii orăşelului să-l uite. După moartea bătrânilor Radley, uneori, noaptea, Bau iese din casă şi se aventurează pe mica proprietate a familiei, rareori depăşindu-i graniţele. Dar, deşi ştiu povestea, cei trei copii preferă să întreţină legenda care îi înspăimântă, dar îi şi provoacă să joace roluri de detectivi, le dă fiori de teamă, atunci când uită adevărul, dar şi de satisfacţie, atunci când reuşesc să atingă peretele casei, să îşi spioneze vecinul sau să îi zărească chipul la fereastră. Jocul inocent al acestora îl determină însă pe Bau Radley să resimtă tot mai acut captivitatea şi să fie ispitit de dorinţa de a intra în micul lor grup. Deşi îl împiedică anii lungi de singurătate şi teamă, îşi face simţită prezenţa pe ascuns.
Întâmplări care par inexplicabile în prezentul în care se petrec sunt descifrate către finalul romanului, dezvăluind resursele sufleteşti nebănuite care definesc personajele. Pantalonii lui Jem, pierduţi şi rupţi în noaptea în care îşi spionează vecinul, sunt găsiţi cusuţi , „împăturiţi şi aşezaţi pe gard.” Copacul „de la colţul proprietăţii Radley, cum vii dinspre şcoală”, adăposteşte în scorbura lui obiecte pe care copiii Finch le iau şi de care se bucură: „un ghem de sfoară cenuşie”, „două figurine mititele lucrate din săpun [...] doi copii în miniatură, aproape desăvârşiţi”, „un pachet de gumă de mestecat”, „o medalie ştearsă”, „un ceas de buzunar”. În noaptea friguroasă în care a ars casa unei vecine, Scout se trezeşte acasă având „o pătură de lână cafenie” pe umeri.
Singurii care nu le întreţin imaginaţia debordantă, ba chiar o sancţionează cu răspunsuri dure şi avertismente, sunt Atticus, tatăl lor şi o vecină, văduva Maudie Atkinson, pedagogi desăvârşiţi, dar atipici, şi modele ale copiilor. Întrebată despre Arthur Radley, văduva Maudie răspunde scurt: „Astea-s pe trei sferturi scorneli ale oamenilor de culoare şi pe un sfert ale Stephaniei Crawford”. Este „scrântit la minte”? „Dacă n-a fost, ar trebui să fie acum. Niciodată nu ştim cu adevărat ce li se întâmplă oamenilor. Ce se petrece între cele patru ziduri ale unei case, după uşile închise, ce secrete...” De asemenea, modele devin domnul Link Deas - un fermier din împrejurimi, judecătorul Taylor, domnul Dolphus Raymond - căsătorit cu o femeie de culoare, Calpurnia - bucătăreasa de culoare, domnul Heck Tate - şeriful ţinutului Maycomb.
Dacă primul fir narativ este dominat de farmecul copilăriei, de joc şi sete de cunoaştere admirabil potolită de Atticus, care este adeptul ideii că la întrebările copiilor trebuie să răspunzi fără să minţi şi fără să ascunzi adevărul, al doilea fir narativ evocă un eveniment care marchează nu doar comunitatea, ci şi sufletul inocent al personajului-narator, care nu poate concepe că s-a petrecut o nedreptate şi nimeni nu poate face nimic ca să o împiedice, nici măcar tatăl ei.
Un bărbat de culoare este învinuit că a violat o fată albă.
Atticus Finch este numit avocat al apărării. Deşi nu a cerut acest lucru. Încearcă să apere acuzatul cu demnitate, ştie că este nevinovat dar, în acelaşi timp, ştie că orăşelul este încă bântuit de prejudecăţi şi că mai mult contează cuvântul unui alb necinstit, fata fiind a lui Ewell, un pierde-vară leneş şi recalcitrant, decât cel al unui negru nevinovat. Comunitatea de negri reacţionează, apreciind efortul lui Atticus, dar, reacţionează şi un grup restrâns de albi, care îl condamnă şi îl ameninţă. Procesul este urmărit cu sufletul la gură de o sală plină până la refuz. Copiii se strecoară şi ei, fermecaţi de retorica tatălui lor, care urmăreşte să convingă auditoriul de justeţea ideilor sale şi, implicit, de nevinovăţia lui Tom Robinson. Dar „Vinovat... Vinovat... Vinovat... Vinovat... Judele Taylor citea verdictul juraţilor.”
Atticus rămâne calm. Va face apel, procesul va fi judecat de o instanţă superioară şi „sunt şanse destul de mari ca Tom să fie pus în libertate, sau, în cazul cel mai rău, să fie judecat din nou.” Atticus ştie că destinul le pune în ordine pe toate. Doar că nu le pune chiar în ordinea care li se pare firească oamenilor.
Romanul este o captivantă aventură în lumea oamenilor mari, ale căror greşeli sunt sancţionate de copii cu spirit de dreptate uneori, alteori cu neştiinţa specifică vârstei. Condamnarea unui sistem juridic imperfect este dublată de condamnarea unui sistem de învăţământ bazat pe teamă, în care profesorul aplică metode rigide, oprindu-i pe elevi să dea frâu liber imaginaţiei şi creativităţii. Domnişoara Gates, învăţătoarea, „zicea că este îngrozitor ce face Hitler”, îl condamnă din cauza rasismului, dar, după proces, este surprinsă de Scout discutând cu cineva despre faptul că negrilor „ar trebui să le dea cineva o lecţie, că prea au întrecut măsura şi că au să ajungă în curând să creadă că se pot căsători cu noi.”
Finalul romanului este tulburător. Titlul este, de asemenea, tulburător. Este preluat dintr-un paragraf în care Atticus îi îndeamnă pe copii să tragă în cutii de conserve cu puştile cu aer comprimat primite cadou de Crăciun, din cauză că e păcat „…Să ucizi o pasăre cântătoare.” Este reluat pe parcursul romanului de două ori. În limba engleză, titlul „To kill a mocking bird” anticipează tema uciderii inocenţei printr-o nedreptate. „Mocking bird” este acea „gaiţă zeflemitoare” dintr-o serie celebră de filme, care, până îşi descoperă propriul stil şi pentru a se adapta, imită sunetul altor păsări, la fel cum copiii învaţă, la început, prin imitarea mai mult sau mai puţin conştientă a adulţilor care le sunt modele. O singură nedreptate le poate ucide inocenţa.
Există voci care critică faptul că personajele de culoare sunt slab portretizate. Dar cartea se axează pe sfârşitul înainte de vreme al inocenţei, evenimentul injust la care sunt martori copiii fiind doar degetul care apasă pe trăgaci, nu arma în sine. De asemenea, am citit despre critici la adresa stilului narativ, care construieşte romanul cu o voce narativă prea matură pentru un copil aflat între 6 şi 9 ani. Dar vocea narativă aparţine adultului care rememorează întâmplări trecute, cu scopul de a le concretiza pe cele dintr-un prezent relatat în cartea a doua, „Du-te şi pune un străjer”. Nicăieri nu se afirmă că romanul ar fi un jurnal redactat la 6 ani de către personajul feminin: „După ani şi ani, când ne puteam îngădui să răscolim trecutul...”.
„...Să ucizi o pasăre cântătoare” este unul din acele romane la care te întorci din timp în timp, ca să afli răspuns la întrebări fără de care nu poţi trece mai departe de anumite etape ale devenirii spirituale.Recomand (de acelaşi autor): „Du-te şi pune un străjer”
Mihaela ARHIP, Provocarte
