1. Poate fi citită la orice vârstă, de nenumărate ori și de fiecare dată va fi înțeleasă altfel
Am citit Micul Prinț de nenumărate ori până acum, atât în engleză, cât și în limba română (cât regret acum că nu am învățat limba franceză în școală, să citesc această carte în original!), în întregime, pe capitole, pe fragmente… și o voi reciti de câte ori voi avea ocazia! Poate fi citită pe atâtea niveluri! Citind literă cu literă și cuvânt cu cuvânt, Antoine de Saint Exupéry a scris o simplă poveste pentru copii. Dacă însă permitem adultului din noi să se întoarcă la inocența unui copil, observăm că această carte este la fel de profundă ca orice filozofie sau teologie concepută de oameni.
Toată lumea știe scheletul de bază al poveștii: un aviator face pană în deșertul Sahara, unde întâlnește un tânăr, care, reiese pe parcursul cărții, a călătorit de pe planeta lui solitară pe un asteroid îndepărtat, unde locuiește singur cu un singur trandafir. Trandafirul l-a făcut să se simtă atât de trist încât, chinuit, a profitat de un stol de păsări să ajungă pe alte planete. Pe aceste planete el întâlnește multe ființe interesante, precum o vulpe precaută și înțeleaptă, sau un înger sinistru al morții, șarpele. Dar dincolo de această poveste simplă, putem găsi în Micul Prinț o fabulă a războiului, în care sentimente specifice unei astfel de atrocități – izolare, frică, nesiguranță – sunt atenuate doar prin sinceritatea față de tine însuți și dragostea celor din jur.
2. Este mereu actuală și o sursă inepuizabilă de interpretări.
Profund filosofică și abstractă în același timp, cartea este mereu de actualitate, tocmai datorită multiplelor niveluri de înțelegere. Dacă la baza scrierii sale stă, din câte am citit în biografia scrisă de Stacy Schiff, Saint-Exupéry (netradusă la noi încă), experiența tristă și pustiitoare a rătăcirii prin deșertul Arab și apoi a exilului în America de Nord în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, povestea poate fi interpretată și ca o autobiografie metaforică a autorului.
Locația poveștii – deșertul – derivă din experiența de aviator a lui Saint-Exupéry, care a rătăcit prin deșertul Arab aproape o săptămână, cu amintirile sale de singurătate, halucinații, moarte iminentă (și frumusețe învăluitoare), iar povestea de dragoste centrală a Prințului și Trandafirului este o proiecție a propriei sale povești de dragoste furtunoasă cu soția sa, Consuelo, (de la care a împrumutat Trandafirului tusea, nestatornicia, atitudinea dictatorială și leșinurile bruște (în timpul rătăcirii lui prin deșert, în ’35, ea i-a plâns public dispariția pe propriu ei „asteroid”, o masă de la Brasserie Lipp.).
În același timp, Trandafirul poate fi o metaforă a trecerii nemiloase a timpului, metaforă atât de potrivită epocii în care trăim, în care viteza și materialul ne călăuzesc viața, uitând adesea că „numai cu inima poți vedea lucrurile corect, ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi.”
3. Ne prezintă, prin diferitele tipologii ale adulților care trăiesc pe micile lor planete proprii, anecdote despre dorințele și banalitățile celor maturi, văzute prin ochii nevinovați ai copiilor
Fără îndoială, personajele cu care Micul Prinț se întâlnește în călătoriile sale sunt emblematice, metaforice, iar faptul că fiecare trăiește pe o planetă mică, proprie, nu poate decât să ne ducă cu gândul la cât de mic este universul fiecăruia dintre noi – fie că vorbim despre universul cunoașterii sau universul sentimentelor. Faptul că Micului Prinț îi este teamă că va fi trimis înapoi pe planeta sa prin mușcătura șarpelui arată că toți avem temeri, mai mult sau mai puțin realiste, iar întrebările constante pe care și le pune ne dau de înțeles că a căuta răspunsul e mai important decât răspunsul în sine.
Același lucru îl putem înțelege și din căutarea fântânii de către narator – că lecțiile se învață și pe propria piele, nu numai din cărți. De departe însă celelalte personaje sunt proiecții ale defectelor oamenilor: narcisism (Trandafirul), lupta pentru putere (Regele), înțelepciune fără bază reală (Șarpele), acceptanță fără a pune la îndoială (Omul de afaceri).
4. Oferă lecții de viață.
Pentru un copil, lumea adulților poate fi uimitoare. Ce este acest „lucru” despre care ei mereu susțin că îl au de făcut? De ce refuză să alerge prin lanurile coapte de grâu sau să găsească forme în nori? Și de ce se presupune că copiii nu știu nimic? Vă amintiți când toate acestea vă derutau total și lumea adulților părea ceva atât de important, atât de mare, și totuși, atât de dureros de plictisitor? Așa este și pentru Micul Prinț, însă prin experiențele acestuia învățăm multe…
-trebuie să cercetăm lucrurile în profunzime
-nu trebuie să ne ascundem sentimentele; s-ar putea să pierdem tot ceea ce e important
-trebuie să ne judecăm pe noi înșine înainte de a-i judeca pe ceilalți
-bem ca să uităm, dar amintirile au colac de salvare și mereu ies la suprafață
-nu trebuie să ne luăm prea în serios
-trebuie să ne iubim viața – nimeni nu știe cu siguranță dacă vor mai urma altele
-trebuie să ne urmăm instinctele
-uneori e nevoie să îi lăsăm pe cei pe care îi iubim să plece
5. Ne imploră să punem sub semnul întrebării maturizarea noastră.
De mai multe ori întâlnim în carte expresia „lucruri serioase”, și de fiecare dată subliniază diferențele dintre prioritățile adulților și cele ale copiilor: pentru adulți, problemele serioase sunt cele legate de afaceri și de necesitățile de bază ale vieții; pentru copii, probleme serioase țin de imaginație. Această diferență este primul semn că, odată cu maturizarea, pierdem din vedere ceea ce este important pentru noi, pentru a ne conforma așteptărilor societății. Nu pot să nu mă aplec asupra celui mai reprezentativ paragraf în acest sens:
Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: «Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecționează fluturi?» Ei vă întreabă: «Câți ani are? Câți frați are? Cât cântărește? Cât câștigă tatăl său?» Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.
6. Ne amintește despre importanța socializării și creării de legături umane.
Trăim într-o perioadă foarte tulbure. Apariția rețelelor de socializare a dus la o reducere a timpului petrecut (fizic) cu apropiații, cu familia și prietenii, preferând să ne ascundem în spatele monitorului și să „socializăm” apatic și interesat. Ce ne facem însă când viața virtuală o detronează pe cea reală și singurii noștri prieteni sunt niște pseudonime care ne spun exact ceea ce vrem noi să auzim, nu adevărul? Ce ne facem când ne pierdem toți prietenii reali și viața noastră devine un cumul de ore petrecute online? Tocmai acesta este unul din aspectele cele mai importante sugerate de nuvelă: noi, oamenii, suntem ființe sociale și sociabile, legăturile create cu ceilalți oameni sunt construite prin eforturi și momente împreună – a lăsa garda jos, a avea curajul de a experimenta, fie că este vorba despre fericire, dor, suferință, pierdere sau durere, asta diferențiază viețile noastre de roboți. De aceea, cartea ne trage un semnal de alarmă: avem responsabilitatea de a păstra aceste legături odată ce se formează. Deși, cum foarte bine subliniază Micul Prinț,
„Singur te simți și printre oameni. […] Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”
7. Abundă în exprimări metaforice excelente, care scoase din context, pot deveni excelente motouri în viață.
Mie îmi plac citatele din cărți. În copilărie aveam un caiet unde notam frazele care mă impresionau. Era un caiet negru, sobru, așa cum credeam eu că arată literatura. Iar primul citat din caiet era, bine înțeles, din Micul Prinț: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea întruna explicații.”
Copil fiind, rezonam perfect cu această idee – adulții nu mă înțeleg, mi-au tăiat aripile creativității înainte să apuc să le deschid larg. Acum însă am alte și alte fraze cu care rezonez și de care îmi amintesc cu drag, dar una mă conduce în viața de zi cu zi:
„Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”
8. Nu știi niciodată ce se va întâmpla mai departe.
Cartea este un mister total. Personajele metaforice sunt inedite, aventurile Micului Prinț sunt amețitoare, opera rămâne mereu deschisă, te lasă să îți pui mii de întrebări – așa cum nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat cu autorul său, în noaptea dispariției sale (31 iulie 1944). Și chiar dacă o citești prima oară sau a zecea oară, ideile te surprind atât de puternic, încât mintea ți se blochează și caută noi și noi semnificații, neștiind niciodată ce urmează să imagineze. Da, „omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul.”
9. Poate fi readaptat de nenumărate ori și niciodată nu este plictisitor de privit.
La celebritatea nuvelei au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, dar și faptul că a fost obiectul unor analize subtile. Și deși a fost adaptată de mai multe ori – inclusiv ca operă și balet, filmul de animație ce va fi lansat în această toamnă ar putea fi cea mai frumoasa interpretare a sa, dacă e să ne bazăm pe noul trailer (în limba franceză). Întotdeauna cea mai nouă adaptare este și cea mai frumoasă, întotdeauna regizorii învață din greșelile celor dinainte și pun în fața spectatorilor cea mai bună interpretare a celei mai cunoscute nuvele clasice franceze.
10. Este una dintre cele mai citite, traduse și bine vândute cărți din toate timpurile.
Ținând cont de toate cele povestite mai sus, nici nu mă mir că, de la apariția ei, în 1943, și până astăzi, cartea a fost tradusă în peste 250 de limbi și dialecte (inclusiv în Braille), fiind vândută în aproximativ 140 de milioane de exemplare. Asta înseamnă că se situează undeva între primul roman Harry Potter (107 milioane de exemplare) și Poveste despre două orașe (200 de milioane de exemplare) și că a fost votată ca cea mai bună carte a secolului XX în Franța.
V-am convins să recitiți Micul Prinț? Eu sper că da! Iar dacă mai găsiți și alte motive pentru care ați recomanda cuiva această carte, nu vă sfiiți să ne ajutați să completăm acest articol… Micul Prinț e o carte prea frumoasă ca să o citim doar o dată în viață!
