2009. O copilă de 16 ani e bolnavă de cancer. Cânta la pian şi la flaut, acum era elevă la un liceu din oraş. "Vreau să trăiesc! Sunt într-un mare pericol, adică între viaţă şi moarte!", era mesajul acestei fete căreia i se făcuse frică, atunci, nu de boală, ci de a nu putea să-şi împlinească visul de a deveni medic. Pe atunci nu era Facebook, nu erau atâtea canale care adună oamenii laolaltă. Depunerile în conturi cele mai practice din anii 2009 erau, chiar dacă azi pare greu de crezut - am mai povestit -, bătutul la uşă, mâna întinsă şi privirea plină de speranţă. A fost campania care m-a emoţionat cel mai mult, de asta mi-a şi rămas în suflet.
Peste ani, copila frumoasă a devenit magistrat. Ne-am mai intersectat pe stradă şi de fiecare dată m-am hrănit din frumuseţea ochilor ei care mă priveau în timp ce saluta cu bucurie.
2019. Peste 10 ani. Concertul Filarmonicii. Fata care voia atunci să trăiască a izbândit. A trăit. A devenit mamă. Îi privesc pruncul și ea îmi întoarce bucuria.
”E prima dată când îl aduc la un concert, am mari emoţii, dar sperăm să se obişnuiască în timp", mi-a spus cu sfiala atât de frumoasă pe care i-o ştiam.
2025. Au mai trecut șase ani. Și vor mai trece șase, apoi 10 și încă 10 și timpul va uita să mai numere ani. De multe ori, când ni se cere să ne implicăm în salvarea unui om, primul gând ne revoltă: statul trebuie să aibă grijă, să ne salveze, să nu ajungem la mila oamenilor! Aşa este. Dar sentimentul pe care îl ai stând lângă un om la a cărui viaţă ai aşezat olecuţă din inima ta este copleşitor!
Fetița de 16 ani de odinioară este astăzi magistrat și își poartă în brațe propriul prunc. Când salvezi un om, nu investești într-o singură viață, ci și în cele care stau să vină, din neam în neam!
Să fim recunoscători tuturor celor care ne determină să facem bine.
Mă înclin, fată curajoasă! Copilul tău este adevărata izbândă a acestei lumi!