A plecat în veșnicie într-un început de februarie, în urmă cu șase ani. Toate aleile orașului îi cunoșteau pașii. Iarnă sau vară, cu rucsacul în spate, Profesorul pășea liniștit, însoțindu-și trecerea cu un zâmbet larg pe care îl împărțea cu generozitate oricui se ivea înainte-i.
.jpg)
Fost profesor de fizică - timp de 40 de ani - la Liceul ”A.T.Laurian” din Botoșani, Mihai Tironeac a sădit în învățăceii săi cel mai puternic simțământ al ființei gânditoare: curiozitatea. A fost mereu înconjurat de oameni pe care i-a îndrumat, cărora le-a fost deschizător de cale. I-a sprijinit nu doar cu vorbe, cu sfaturi. Cine i-a bătut la ușă nu a rămas fără ajutor. Când a simțit că oamenii se împotmolesc în propriile zile, a prins a dansa alături de ei, dornic să experimenteze infinitul ființei. Și nu oricum, ci respectând cea mai importantă caracteristică a dansului: armonia.
"Să nu faci nimic ce nu e joc!"
Nu a fost nici pe departe un vraci, nu se considera profet. Respecta legile divine și pe cele umane, cu condiția ca umanitatea să își recunoască erorile.
"Să nu faci nimic ce nu e joc!", decreta adesea Profesorul. Dansul înseamnă joc, iar jocul înseamnă fericire, ne spunea adeseori.
Mai bine de un sfert de secol, în podul Casei de Cultură a Sindicatelor Botoșani, Mihai Tironeac i-a învățat pe oameni că dansul înseamnă descătușare, trăire, eliberare de temeri, de stres, de greul zilelor. I-a spus Cercul de optimizare a Vieții. Studenți, elevi, avocați, medici, un colonel sau un pensionar se adunau, pentru că împreună făceau universul să zâmbească.
Povestea unei veri
Într-un demult, Profesorul s-a așezat lângă mine și mi-a spus povestea omului care aduce ploaia. Și o spunea mirându-se și minunându-se în sine ca și cum dintr-o secundă în alta s-ar fi așteptat să cadă de sus picăturile de apă.
Pe scurt, era cam așa: într-un sat nu plouase de ani și ani și se dusese vestea că rătăcește prin lume un suflet de om care, dacă ajunge într-un loc secetos, pe acel pământ cade ploaia negreșit. L-au căutat, l-au găsit, l-au adus. Omul s-a așezat undeva în mijlocul satului, a închis ochii și a tăcut. Atât. În jurul lui au prins a se agita sătenii, suspicioși și de la o vreme chiar certăreți: Păi de ce nu face nimic? De ce nu plouă? Ne-a păcălit, iaca la el, cum stă degeaba și nu se răstește la cer să dea drumul la apă?
Omul nostru nu a ieșit din tăcere. Sătenii s-au plictisit să-l mai sfădească, au obosit să mai întrebe. Puțin câte puțin, fiecare a prins a-și vedea de treburi încât au și uitat de omul din mijlocul satului. Doar că acum lucrau mai cu spor și chiar cu ceva bucurie, nu mai aruncau vorbe grele în ceruri, nu se mai priveau pieziș. Când s-a făcut liniște în sufletele lor au simțit chiar și bucurie. Și nimeni nu s-a mai mirat atunci când într-o zi cerul le-a spălat casele și le-a înviorat câmpurile. Cu ochii răzând în picăturile de ploaie, nici nu au observat că omul din mijlocul satului dispăruse. Dar au înțeles minunea care se petrecuse cu ei.
Povestea asta mi-a spus-o domnul profesor Tironeac în urmă cu 20 de ani. Într-o vară în care trebuia să-mi găsesc de lucru și spaima că nu voi reuși mă cotropea zi cu zi. După ce mi-a spus povestea, m-a chemat la cursul dumnealui.
Toată vara aceea am dansat. Am învățat de la domnul Tironeac atunci toate neștiutele. Sfârșitul verii mă găsea calmă, într-o bucurie domoală, simplă și odihnitoare. Ploaia mea a venit chiar la începutul toamnei. Cineva avea nevoie de un “cap limpede” la un ziar.
Așa am intrat eu în presă.
Am spus povestea omului care aduce ploaia de multe ori. De fiecare dată când am simțit că cineva are nevoie de ea. Da, mi-o spun deseori și mie. Iar azi v-o dăruiesc.
Bucurați-vă, dansați, îndrăzniți! Nu secăm decât atunci când renunțăm la ziua de mâine. Dar și atunci, chiar și atunci, apare de niciunde un om care ne spune o poveste.
Cu drag!