În urmă cu mulți ani, să tot fie vreun deceniu și mai bine, strigătele de ajutor nu aveau cale directă către oameni, așa cum, astăzi, la un click distanță se află povestea și la alt click distanță se alimentează contul. Pe atunci, ”rețelele sociale” funcționau mai mult în viața reală, mână de la mână, ochi în ochi, pas cu pas la bancă sau la ușa binefăcătorilor, alteori un telefon-de-nevoie-urgentă între cunoscuți sau o campanie de presă deseori greoaie, cu puțin noroc preluată și de comunitate.
Cam în acel timp, la marginea orașului, o familie greu încercată căuta soluții pentru a-i oferi unui copil șansa la o viață un pic mai bună decât cea a părinților săi, ambii cu probleme de vorbire și auz. Bunica era cea care încerca pe toate căile să îi asigure nepotului ei un viitor. Oameni buni, rugători, cu frică de Dumnezeu, nu cădeau în deznădejde, dar nici nu căutau mila nimănui.
Preotul din parohie le deschidea deseori ușa. Îl impresiona de fiecare dată omenia lor, curățenia casei, dar mai ales grija față de copilul care, de la un an la altul, începea să își piardă și el auzul.
Povestea a ajuns la mine printr-un telefon. Părintele căuta sprijin pentru copilul de la marginea orașului. O operație, un aparat auditiv, un tratament potrivit, soluțiile existau, dar…. Cine să le ofere acești bani? Cine să investească într-o viață de om?
Am spus povestea mai departe. Din om în om, de la suflet la suflet.
O vreme a fost tăcere. Liniștea aceea dureroasă care seamănă cu pustiul. Dar nu a durat mult și…
…a sunat telefonul.
O familie pe care o cunoșteam prin copilul lor frumos. Cu o educație care pitea în spatele ei niște părinți atenți nu doar la reguli și obligații, ci și la modelarea sufletească a fiului lor, la dezvoltarea unei minți creatoare. Știam că mama este profesoară, iar tatăl judecător. Îi întâlneam cam o dată pe săptămână și mă impresiona de fiecare dată bunătatea care iradia din fiecare cuvânt, din privire.
Doamna profesoară m-a anunțat că vor să îl ajute pe copilul de la marginea orașului. I-am rugat să vorbească direct cu preotul și să viziteze familia. Împreună cu părintele (de la biserica aflată, și ea, tot la margine de oraș), cele două familii s-au întâlnit.
Timpul a trecut. Peste câțiva ani, i-am amintit părintelui de la biserica din margine de oraș de povestea copilului cu probleme de auz. Chipul i s-a luminat. Nu doar că ajutorul așteptat a venit, dar băiatul a primit, de atunci, ajutor constant de la familia domnului judecător.
În anii din urmă, la multă vreme de la povestea cu copilul, am ajuns din nou în biserica de la margine de oraș. Mulțime de oameni la hram, prunci în haine de sărbătoare, bătrâni răbdători cu propriul timp, părinți dichisiți la inimă și sfinți proaspăt pictați pe zidurile lăcașului.
În spate, risipiți printre creștini, zăresc chipurile luminoase pe care le știam atât de bine: doamna profesoară și domnul judecător. În față, aproape de altar, fiul lor, acum băiat de liceu, cânta la strană. Un copil frumos, sensibil, în care am recunoscut modestia moștenită de la părinți.
Vorbim în bucuria revederii, slujba s-a terminat, așa că sporovăiala revederii prinde repede avânt.
Privim către preotul care începuse a mirui și îi amintesc doamnei profesoare cum, demult, părintele cerea ajutor pentru copilul cu probleme de auz. Și că – ce întâmplare frumoasă, nu-i așa? – ne regăsim acum aici, în mica biserică de la margine de oraș.
”Știți, noi de atunci, de la povestea aceea, venim aici. De atunci, aici este biserica noastră de suflet!”, îmi spune șoptit doamna profesoară. Afară, domnul judecător mai împarte o vorbă cu creștinii, în așteptarea băiatului care nu se lasă plecat de lângă strană.
Oameni buni, creștini cu fapta. Ei au investit într-o viață de om. Și nu doar într-o viață, bunătatea lor a aflat multe cărări în toți anii aceștia.
De ce spun povestea abia acum? Pentru că am așteptat să iasă la pensie domnul judecător!
Citește Magistratul care a judecat unul dintre cele mai dureroase cazuri din Botoșani iese la pensie!
