Oare nu publicul încurajează manifestările bulevardiere, scotocirile sub cearșaf, scandalurile domestice, tragi-comediile? A da vina - cu toții - pe politică, pe sărăcie sau alte dramatice neajunsuri nu înseamnă, oare, a ne absolvi de orice vină?
Imaginea unei săli de spectacole, de pildă, după ce artistul a părăsit scena este imaginea care ne reprezintă cel mai mult în acești încercați ani. Și nu pentru că ar fi simbolul sărăciei, nici al vreunei căderi/decăderi pe scara intelectual-umanoidă. Ci pentru că asistăm la o transformare iremediabilă a ființei umane. Probabil cea mai gravă din ultima mie de ani. Creată și dotată cu capacitatea latentă de a se înțelege pe sine și de a-și înțelege problemele, ființa umană ar trebui să poată să își construiască o existență satisfăcătoare, spiritualizată. Dar, pentru ca această capacitate latentă să se manifeste, ființa umană are nevoie de un mediu pozitiv, favorabil nu doar conservării, ci și valorizării eului.
Or spațiul în care ființa umană se hrănește pozitiv devine unul insular în România, valorizarea sinelui rămâne o opțiune a individului care îl va izola și îl va expune invaziilor de incultură care străbat și ocupă teritorii din ce în ce mai întinse.
Nu ne place, dar așa este: titlul din categoria "șoc" și "groază" vinde cel mai bine. Aș adăuga și că tragedia vinde. Dar doar până la un punct. Explozia unui bloc din Primăverii a fost zile în șir în topul știrilor preferate/comentate, însă interesul a scăzut dramatic atunci când presa a făcut apel la generozitate, la solidaritate, la sprijin pentru sinistrații rămași fără case din pricina exploziei.
Imaginea presei – înțelegând prin aceasta inclusiv cererea și interesul cititorului pentru știrile negative, can-can, accidente etc. – este aceeași cu mizeria lăsată de public după un concert. Public puțin și comentarii constructive, pertinente, la informațiile culturale; cititori cu miile, judecăți fără valoare, jigniri, la știrile negative. Vina este, așadar, împărțită: un concert de calitate discutabilă va genera gunoi sufletesc, civic, spiritual. Un eveniment de ținută va determina un comportament adecvat și o energie menite să sporească și să întregească ființa.
Și totuși, de unde apetența publicului pentru grosier, pentru fake-art, pentru scandarea gratuită și goală de conținut?
Oare nu publicul încurajează emisiunile bulevardiere, scotocirile sub cearșaf, scandalurile domestice, tragi-comediile? A da vina - cu toții - pe politică, pe sărăcie sau alte dramatice neajunsuri nu înseamnă, oare, a ne absolvi de orice vină?
Trăim o dictatură a imaginii (TV, internet – Facebook), dar și una a promovării sinelui superficial, decadent, a eroismului ieftin și a culturii flasce. Lipsa de atitudine în fața diletantismului, a veleitarului ridicat la rang de formator de opinie sau a semidoctului (tele)vizionar nu înseamnă decât capitularea în fața unui timp care pare să fi pierdut lupta cu impostura.
Atâta timp cât vor mai exista concerte și discursuri neproducătoare de gunoi, atâta timp cât scenele vor fi ocupate de profesioniști și librăriile vor păstra ușile deschise, avem șansa de a ne aminti cine suntem. De nu, vom fi cu toții măturători pe străzile murdare ale Cetății. Și vom ajunge a crede că aceasta ne este menirea!