Toamnă de chihlimbar. În drum spre serviciu, fac un ocol pe Pietonalul Unirii, până la un magazin de produse naturiste. Conform tradiÅ£iei, odată cu începerea anului ÅŸcolar, îÅŸi face simÅ£ită prezenÅ£a mai o laringită, mai o viroză, în limita stocului disponibil.
Pe drum, sunt ca un cuvânt într-un ÅŸuvoi de gânduri.
Trec pe lângă mine ceilalÅ£i. În grabă, cu ochii în ecranele telefoanelor mobile, cu căştile în urechi, privind în sine sau în gol. În goană, chipuri aproape fără expresie, cu paÅŸii programaÅ£i către o anumită fixă ÅŸi unică destinaÅ£ie, cu mâinile în buzunare. În fugă, prizonieri într-o (i)realitate interioară, închiÅŸi în imposibilitatea de a prinde măcar cu privirea, o castană în cădere, care se desface bosumflată pe asfalt, fără să se bucure cineva de miezul jucăuÅŸ dezghiocat de coajă verde. În ritm alert, impunând Timpului ritmul lor.
În faÅ£a mea, de mână, alte două cuvinte.
Două doamne vârstnice, de o eleganţă cuminte, clasică, una cu o poÅŸetă lăcuită, cu mâner scurt, ambele cu eÅŸarfe tresărind în adierea vântului, de modă veche, care prinde privirea ÅŸi o întoarce în timp. Cu paÅŸi răbdători, cu o nepăsare firească ÅŸi înÅ£elegătoare în faÅ£a grabei celorlalÅ£i, trec prin vântul de octombrie, care le risipeÅŸte conversaÅ£ia:
- Scout are 6 ani, fratele ei, Jem, are 10 ani, ÅŸi locuiesc împreună cu tatăl lor, Atticus Finch, renumit avocat, ÅŸi Calpurnia, o negresă, bucătăreasa lor, că mama a murit, pe strada principală a unui cartier de vile, în Maycomb, un orăşel american vechi, un târg îmbătrânit ÅŸi obosit. Ei se împrietenesc cu Dill, nepotul de 7 ani al domniÅŸoarei Rachel, o vecină. Începutul îmi aduce aminte de „Aventurile lui Tom Sawyer”, de Mark Twain.
Nimic strident, nimic trufaÅŸ. O eleganţă sobră, eleganţă spirituală, care o pune în lumină pe cea fizică. Demnitate în statură ÅŸi voce, coafură simplă, înnobilată de fire albe, la doamna mai scundă, mai vârstnică. Cochetării cuminÅ£i trădate de părul vopsit al doamnei mai înalte, de pata de culoare a eÅŸarfelor, de unghiile lăcuite, de poÅŸeta ÅŸi pantofii de lac, vintage. Cochetării uitate, trădate de prietenia lor, de timbrul molcom al celei care povesteÅŸte, de firescul celei care ÅŸtie să asculte.
Doamna înaltă se opreÅŸte o clipă ÅŸi desprinde o frunză oprită pe umărul celeilalte. Credeam că o scutură, dar a păstrat-o în mână.
O frunză?
O frunză...
Pe urmă, aceiaÅŸi paÅŸi răbdători, aceeaÅŸi nepăsare firească ÅŸi înÅ£elegătoare în faÅ£a ritmului alert al celorlalÅ£i, aceeaÅŸi voce molcomă:
- Încercând să descifreze misterul persoanei care locuieÅŸte în casa familiei Radley, vecinii lor, căreia i se atribuiau toate măruntele nelegiuiri săvârÅŸite pe ascuns la Maycomb, cei trei copii inventează jocuri ÅŸi încearcă să se apropie de curtea de care locuitorii oraÅŸului, în special negrii, se fereau. Să-Å£i povestesc câteva năzdrăvănii...
- Nici la vârsta mea de acum nu înÅ£eleg de ce se supără adulÅ£ii. Ani întregi îi înveÅ£i pe copii să vorbească, te bucuri de fiecare cuvânt rostit ÅŸi, pe urmă, când cresc, mereu le faci observaÅ£ie să tacă! Le sugerezi că nu au nimic interesant de spus. Că nu gândesc. Copiii dintotdeauna, la fel ca cei trei din cartea ta, devin inventivi atunci când sunt provocaÅ£i de reguli absurde.
- Semeni cu vecina familiei Finch, văduva Maudie Atkinson, ÅŸtii? Da’ bine mai semeni... Când copiii familiei Finch îi pun întrebări, mereu...
La capătul aleii, drumurile ni s-au despărÅ£it. Glasul povestitoarei s-a auzit o vreme, ca un ecou, între aleile dintre blocuri.
A doua zi, aceeaÅŸi toamnă de chihlimbar, aurie, caldă, parcă prin piatra ei translucidă privea Dumnezeu lumea, Å£inând-o în lumina soarelui. Castane pocnind pe asfalt, parfumuri, voci, agitaÅ£ie, frunze prinzând funigei prin văzduh. Trecând pe lângă fostul chioÅŸc de ziare, pe Pietonal, am auzit timbrul cald. Inconfundabil:
- Nu, nu mergem acasă. Mergem la Biblioteca JudeÅ£eană. Trebuia să înapoiez o carte ieri, dar ne-am oprit în părculeÅ£. Cântau niÅŸte copii. Da, iau altă carte, desigur. Vine sfârÅŸitul de săptămână ÅŸi... ce să facem...
Doamna mai înaltă mângâie căţelul interlocutoarei, iar cealaltă o aÅŸteaptă alături. Abia acum observ că are vederea slabă sau absentă. Întinde mâna tremurândă, o caută pe a tovarăşei de drum, care îi vine în întâmpinare ÅŸi, după ce se regăsesc prinse într-o cochilie de perfectă încredere, pornesc mai departe. Cu aceiaÅŸi paÅŸi răbdători, cu aceeaÅŸi nepăsare firească ÅŸi înÅ£elegătoare în faÅ£a goanei zgomotoase a celorlalÅ£i, cu aceeaÅŸi voce liniÅŸtitoare:
- Astăzi era ceva nou la rubrica „Timpul meu liber”...
- Da, ÅŸtiu, am auzit ieri, înainte de a intra la teatru, când vorbeai cu doamna de la bilete.
- Dacă este, împrumut astăzi cartea de la Bibliotecă.
- O începi în seara asta, nu? Până o citeÅŸti...
- Diseară fac prăjitura ta preferată. Te sun, te aştept la ceai, ca de obicei...
- Cartea... O începi sâmbătă, nu? Diseară...
- Vorbim despre piesa de ieri...
Åži glasurile se pierd în urma mea.
Aproape în fiecare zi, în drumul spre serviciu sau la întoarcerea acasă, fac un ocol, cu speranÅ£a că le voi întâlni. Nu le cunosc, dar sunt atât de aproape de sufletul meu. Mi le imaginez acasă, într-o atmosferă atemporală, la fel de cochetă, citind, gătind sau bucurându-se de lucrurile simple ÅŸi frumoase ale Sărbătorilor, ale trecerii anotimpurilor, ale vieÅ£ii lor de zi cu zi. Uneori le întâlnesc, alteori, nu. O dată, mi-au zâmbit. Nu ÅŸtiu dacă m-au confundat cu cineva, sau au făcut-o din politeÅ£e, ca răspuns la zâmbetul pe care nu mi l-am putut Å£ine în frâu.
Au trecut două zile de când nu le-am văzut. SfârÅŸit de săptămână.
Åži îmi dau seama cât de mult îmi lipsesc, am nostalgia vremurilor când conversaÅ£iile despre cărÅ£ile citite, despre piesele de teatru vizionate sau despre evenimente care ne marchează cu adevărat viaÅ£a erau fireÅŸti. Departe de bârfă, de intimităţi, de de banalităţi plictisitoare ÅŸi răutăcioase. Despre care, sincer, întotdeauna am crezut că sunt apanajul oamenilor care nu au ce face, se plictisesc între cei patru pereÅ£i ai vieÅ£ii lor ÅŸi sparg ferestrele altora, ca să îÅŸi umple timpul ÅŸi viaÅ£a cu cioburi.
De două zile mi-e dor de eleganÅ£a demnă a celor două doamne de modă veche, discretă ÅŸi odihnitoare. De paÅŸii înceÅ£i, răbdători, de nepăsarea firească ÅŸi înÅ£elegătoare a celor care au avut înÅ£elepciunea să înveÅ£e că Timpul merge în ritmul pe care i-l impui.
Mi-e dor de timbrul vibrând aproape ÅŸoptit, discret ÅŸi de un rafinament aparte, al doamnei care povesteÅŸte ÅŸi de timbrul cald, curios ÅŸi sever al doamnei care ascultă.
Mi le imaginez într-o fotografie sepia. Dar mi-e ruÅŸine să le fotografiez. De fapt, mi-e teamă că nu voi reuÅŸi să le surprind farmecul aproape straniu. Dacă aÅŸ putea, aÅŸ prinde într-o piatră de chihlimbar imaginea lor cuminte: două Doamne mergând încet, de mână, pe sub castanii de octombrie, în lumina cu tentă de miere a soarelui de amiază, două Doamne de o eleganţă spirituală ÅŸi fizică de modă veche, care impune respect ÅŸi care pare să impună o modă nouă, cea a firescului pe care cei mai mulÅ£i l-au uitat. Åži care nu se demodează niciodată.
(M i h a e l a A r h i p)
