În augustul turistic, au ajuns în Botoșani câțiva prieteni din țară. În trecere. S-au cazat la un hotel din centrul orașului și, la vremea amurgului încă dogoritor, m-au invitat să sporovăim la o terasă pe Pietonal. Nu prea știau ce le-ar putea oferi orașul pe fruntea căruia, de departe, se citește mai mult ”sărăcie”, chiar dacă poleită cu ”genialitatea” atât de des proclamată.
Le-am sugerat prietenilor mei să mai amâne sporovăiala la terasă și să profite de răgazul pe care lumina serii o mai oferea cu blândă generozitate. Așa au putut vedea Parcul Mihai Eminescu, au aflat cu surprindere că numele Botoșanilor este legat de mult mai multe personalități decât știau deja, au fost impresionați de tinerii orașului, de pensionarii care joacă șah până când noaptea le acoperă năzbâtioasă jocul pe mesele din parc. Într-un singur loc nu am îndrăznit să îi duc: Centrul Vechi. Dar i-am rugat ca a doua zi dimineață, înainte de a părăsi orașul, să își ofere o oră de răsfăț urban.
La ora 9.00, când soarele rostogolea peste asfalt săgeți de foc, micul grup se afla deja în fața Bisericii Uspenia. Emoția creștea cu fiecare clădire nouă, cu fiecare zid care li se ivea înaintea ochilor. Centrul istoric al orașului strălucea la propriu în lumina soarelui de dimineață. În Piața largă de la grupul statuar, emoția aproape că s-a poticnit într-o lacrimă de uimire. Splendoarea locului i-a copleșit. Nu au înțeles de ce abia dimineață au ajuns în locul cel mai frumos din Botoșani. ”Pentru că aseară nu am îndrăznit”, le-am spus, și cuvintele s-au rostuit într-o nouă realitate. Liniștea bizară a dimineții se prelingea pe caldarâmul cu miros apăsător. Resturile de semințe, de ambalaje abandonate și, mai ales, privirile aruncate pe furiș către fiecare trecător, către fiecare ochi de geam, nu fac decât să vrei să îți termini cât mai repede plimbarea prin cel mai frumos loc din orașul tău.
Centrul Vechi este un ”mic oraș sub ocupație”. Bijuteria cu care ne mândrim și pe care o privim de departe. Astăzi aproape nimeni nu mai îndrăznește să așeze pe masă subiectul delicat al ”recuperării” Centrului Vechi de teama acuzațiilor de tot soiul. Într-o nătângă și anapoda legislație, sub amenințarea dură a amenzilor, am devenit prizonieri în propria mentalitate: ne este teamă să mai acționăm, uneori să mai și gândim.
Este greu de înțeles de ce o bijuterie arhitecturală, în care s-au investit bani mulți pentru restaurare, a devenit un loc aproape interzis cetățenilor, mai ales de la o anumită oră. Cazurile de copii și tineri tâlhăriți nu sunt deloc puține. Unele au fost raportate la poiiție, altele s-au topit sub tăcere, sub spaima amenințărilor. Autoritățile vorbesc despre camere de supraveghere, despre patrule de ordine publică, despre pedepse, amenzi, sancțiuni. Ca o bulină roșie la grădiniță pe pieptul mofturoșilor care nu mănâncă tot din farfurie! Nimeni nu vorbește deschis despre tâlhării, despre oameni atacați, despre elevi care nu mai au curaj să meargă spre școală sau acasă de frica bandelor din Centru.
Cine își asumă pericolul? Cine are curaj să lupte de la egal la egal cu violența tot mai evidentă?
Cine ne apără copiii?
Zilele trecute, un alt caz nefericit a stârnit indignarea cetățenilor, fără ca vreo autoritate să ofere public scuze sau explicații. Cris este un tânăr excepțional. Nu de mult a participat la o competiție națională de dezbateri, un eveniment care presupune nu doar o știință de carte solidă, ci și perspicacitate, inteligență, spontaneitate. ”Cris este pregătit să se adapteze la fiecare schimbare de orice fel în viața lui”, scrie despre adolescentul din Botoșani un club de Debate. Un singur lucru nu l-a învățat nimeni pe Cris: cum, la ce oră, până unde să circule prin Centrul Vechi. Nimeni nu l-a învățat să se apere de huligani, de pericolul din propriul oraș.
Tatăl lui Cris trage semnale de alarmă. Oamenii din Botoșani s-au unit și vorbesc despre agresiuni, violențe, pericole. Cât de pustiu este orașul în care nimeni nu îi aude?!
Citește și De la glorie la decădere, de la ruină la reconstrucție: Centrul Vechi al orașului Botoșani