„Moartea cărților” sau casarea, termenul cel mai recent sub care este cunoscut procedeul scoaterii definitive din folosință și din inventar a unui mijloc fix a cărui folosire, reparare sau modernizare nu mai sunt rentabile, succedat de distrugerea cărților (definite uzual drept colecții de foi lipite ori legate între ele și susținute într-o copertă flexibilă sau cartonată) prin topire și (re)introducere în circuitul natural al reciclării, reprezintă o temă deosebit de delicată, care suscită numeroase și contradictorii interpretări cu privire la tezaurizarea culturală, psihologia socială a mulțimilor și filosofia morală, etica deontologică, istoria credințelor, ideilor, mentalităților și culturii de masă, anumite subdomenii de specialitate ale medicinii (alergologia, dermatologia etc.), geografia și arhitectura urbană, ergonomia și limitele spațiilor fizice de expunere și depozitare a cărților în condiții conforme de temperatură și umiditate.
Pe de o parte, avem opinia și poziția bibliotecarilor și specialiștilor în domeniul culturii scrise care, prin intermediul legislației în domeniu și a altor instrumente pe care le au la dispoziție, menționează clar cele două situații speciale principale când poate fi casată o carte: degradarea fizică și perimarea morală.
Vorbim despre degradarea fizică a unei cărți atunci când aceasta se prezintă sub un aspect fizic necorespunzător, adică este ferfenițită, murdărită, mâzgălită, decopertată total sau parțial, are pagini lipsă, este decupată, tăiată, subliniată, excesiv adnotată și nu mai poate fi restaurată și recondiționată, a doua sau a treia oară, în atelierele de specialitate care există în bibliotecile mari, universitare, pentru că albitura paginilor nu mai permite o nouă broșare cu termoclei, coasere ori legare. Deschidem o paranteză și spunem că avem datoria, într-o comunitate civilizată, să știm să ne comportăm cu o carte, considerând-o, dincolo de sensul metaforic, o ființă vie, cu un organism și un destin similar celui uman. O carte are și duce o viață sănătoasă atâta timp cât este nouă, apoi este citită și întreținută cu grijă, fără să-i fie îndoite colțurile ori mâzgălite sau rupte paginile și coperta. Am trăit, cu siguranță, cu toții, cel puțin în studenție, experiența împrumutării de la bibliotecă a unor cărți din care lipseau chiar paginile sau capitolele mai importante. Din momentul în care o carte începe să se degradeze din cauza unei utilizări necorespunzătoare și lipsite de respect a cititorului/-rilor față de obiectul-simbol în sine pe care îl reprezintă, dar și față de potențialii, viitorii săi cititori, se poate considera că începe drumul sigur al acesteia spre moarte, adică spre... casare. Prin urmare, chiar noi înșine ne dovedim vinovați de „moartea” cărților, pentru că nu avem suficientă grijă să le conservăm starea de sănătate și integritate fizică. La Biblioteca Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, spre exemplu, cu câțiva ani în urmă, erau organizate niște expoziții inedite de carte degradată, subliniată, cu scopul de a sensibiliza publicul cititor cu privire la pericolul unei utilizări lipsite de responsabilitate a cărților. Uneori, este necesar să vedem cu ochii noștri pentru a înțelege mai bine și a conștientiza care sunt consecințele unor acte iresponsabile pe care le comitem.
Vorbim despre perimarea morală a unei cărți în cazuri speciale, cum ar fi titlurile incluse în bibliografiile din ideologia comunistă, marxistă, cărțile politice scrise în limba rusă, lucrările de legislație veche aflate în stoc într-un număr excesiv de exemplare și care ocupă inutil un spațiu de depozitare, cu alte cuvinte, cărți de care astăzi nu mai este interesat aproape nimeni, poate doar un număr restrâns de specialiști pentru diverse proiecte de cercetare. Trebuie să mai spunem și că bibliotecile nu casează niciodată toate exemplarele dintr-o unitate bibliografică (titlu de carte/publicație), legislația prevăzând obligativitatea opririi a cel puțin unui exemplar care, după noile norme, este ori urmează să fie și digitalizat, prin urmare, presupus a fi salvat pentru totdeauna și inclus în circuitul universal al circulației online a cărților.
O altă cauză a casării o constituie dezinteresul total al cititorilor față de anumite titluri care nu mai sunt cerute pentru lectură la domiciliu, acestea fiind, pur și simplu, căzute în uitare. Legislația a stipulat, de-a lungul timpului, mai multe termene pentru casare atunci când o carte nu mai este căutată de cititori: trei ani, apoi, mai recent, șase luni. Cu toate acestea, situații de casări după doar șase luni de la intrarea cărții în bibliotecă nu se prea întâlnesc, pentru că, dacă este vorba despre o carte nouă, atunci ar putea fi identificată o cauză: selecția și achiziția necorespunzătoare, pe fondul necunoașterii preferințelor pentru lectură ale cititorilor de către departamentul responsabil, iar dacă este vorba despre o carte veche, provenită, de exemplu, dintr-o donație particulară, bibliotecile au dreptul, ba chiar responsabilitatea să doneze, la rândul lor, cărțile pe care le au, de exemplu, în mai multe exemplare sau nu corespund profilului cititorilor lor, către alte biblioteci școlare, rurale, de specialitate. Casarea este, prin urmare, ultima soluție atunci când toate celelalte opțiuni (restaurarea cărților uzate, redistribuirea cărților etc.) au fost epuizate. Acest motiv al morții cărților din cauza faptului că nu le mai împrumută nimeni îl află și Anna, eroina principală din Fetița care voia să salveze cărțile, de Klaus Hagerup și Lisa Aisato, o carte cu un mesaj emoționant, pe care o recomandăm pentru lectură la orice vârstă.
Din nefericire, legislației românești din domeniul bibliotecilor publice îi lipsește un articol esențial, prezent în legislația franceză, bunăoară, aceasta din urmă prevăzând posibilitatea vânzării cărților propuse pentru casare către populație, anticari, instituții și persoane interesate. Cu toate acestea, deși atenția personalului angajat în bibliotecile publice este mare, legislația în domeniu strictă, iar procedurile de casare organizate cu meticulozitate, în anumite cazuri, Ministerul Culturii solicitând chiar exemplare-martor și documente însoțitoare ale cărților trimise către centrele de topire, prin care să se dovedească, cu exactitate, cantitățile și titlurile care au fost reciclate, mulți dintre noi am găsit, cu siguranță, prin anticariate cărți purtând ștampile ale bibliotecilor. Astfel de gesturi de sustragere a cărților fie de către bibliotecari, fie de personalul din centrele de topire, prin urmare, de undeva de pe linia operațiunilor de casare, pot fi încadrate, de bună seamă, la capitolul infracțiuni, dar, indirect, eliminând scopul mercantil pentru care au fost comise, poate și ca o formă de salvare a unor bunuri culturale ale umanității. De aceea, logic ar fi ca prin includerea unui articol de lege care să permită vânzarea legală a unor astfel de titluri propuse pentru casare către colecționari și asimilați, bibliotecile să elimine acțiunile de posibilă fraudă și să poată obține fonduri suplimentare pentru achiziția de carte, sumele obținute pe această cale fiind, în mod cert, mult mai mari decât cele infime, rezultate din vânzarea la kilogram a stocurilor de cărți casate către centrele de reciclare a hârtie (în prezent, un kilogram de hârtie-carte costă doar 0,50 lei, neacoperind, bunăoară, nici măcar costurile de manipulare și transport către centrele de colectare!!!).
O altă problemă importantă o constituie lipsa spațiului conform de expunere și depozitare din biblioteci. Acesta nu este însă un motiv de casare, soluția imediat următoare într-o astfel de situație fiind propunerea de redirecționare a anumitor fonduri de carte (titluri în mai multe exemplare etc.) către alte biblioteci mai sărace din comunități dezavantajate sau, dimpotrivă, către cele care beneficiază de un public specializat și interesat de tematicile respective (chimie, fizică, matematică, agricultură, zootehnie etc.).
Pe lista motivelor care duc la propunerea de casare a titlurilor vechi mai este invocat și argumentat de către bibliotecari din mai multe țări ale lumii faptul că, în timp, paginile cărților se degradează, celuloza se descompune și apar colonii de bacterii care produc alergii și dermatite foarte periculoase pentru sănătatea celor care le utilizează sau care lucrează în astfel de medii. Din acest motiv, bibliotecarii primesc (uneori, cu intermitențe) și un spor de periculozitate. Pe de altă parte, dacă dorim să ne informăm din surse sigure, aflăm foarte ușor că specialiștii în domeniu recomandă mai multe modalități de combatere a acestor bacterii, cele mai multe dintre ele la îndemâna tuturor. De exemplu, James Fraser, managerul The Grolier Poetry Bookshop din Boston, recomandă utilizarea prosoapelor de hârtie pentru îndepărtarea prafului, iar Karen Hoffman, RN, fostul președinte al Asociației pentru Profesioniști în Controlul și Epidemiologia Infecțiilor (APIC), pentru Well+Good, face diferența între curățare și dezinfectare, aceasta din urmă presupunând distrugerea microbilor de pe cărțile vechi chiar cu ajutorul alcoolului sanitar, ieftin și la îndemâna tuturor. Jason Tetro, microbiolog și autor al cărții The Germ Files, recomandă săpunul blând și, pentru mai multă eficiență, lumina ultravioletă și soarele, considerat cel mai bun dezinfectant.
Alți specialiști din domeniu vorbesc astăzi despre faptul că procesul de casare trebuie privit cu totul altfel, într-un sens strict de confort utilitar, funcțional și de siguranță medicală pentru omul modern, nicidecum ca un actus recidivus redivivus de ardere barbară a cărților într-un altfel de for public, așa cum s-a întâmplat în anumite epoci istorice, din cauze politice, în timpul dictaturilor care le interziceau oamenilor dreptul la cunoaștere și considerau că un individ care citește este un om informat, liber să gândească și să vorbească, deci un exponent periculos, lucru de nedorit pentru ideologiile totalitare. Acești specialiști vorbesc despre faptul că informația dintr-o carte nu dispare definitiv prin topirea exemplarelor degradate sau trecute în uitare, în depozitul bibliotecilor rămânând exemplare-testimoniu în format fizic, precum și ediția digitalizată integrată în bazele de date electronice puse gratuit la dispoziția cititorilor care le pot accesa din toate colțurile lumii. Prin urmare, se insistă pe distincția între partea materială a cărții, un suport fizic din hârtie fabricată din fibre de celuloză, lianți și aditivi – iar aceasta constituie dimensiunea perisabilă și supusă degradării, și cealaltă parte, imaterială, reprezentată de informație, conținutul efectiv al cărților – aceasta este, de altfel, latura cea mai importantă, cea care trebuie protejată și salvată.
Dincolo însă de toate aceste argumente tehnice oferite și invocate de specialiști, bibliotecari și asociați, se erijează opinia altei părți a societății, cea care nu vede în carte doar un obiect material dreptunghiular, făcut din celuloză, lipici și aditivi, ci un simbol cultural și emoțional, care nu poate fi descompus, distrus, topit, ars, pur și simplu, cu detașare și nonșalanță, în același mod în care considerăm contravenție și arderea ori pângărirea drapelului țării, simbol sacru al identității naționale.
Valoarea unei cărți crește odată cu timpul și chiar dacă, uneori, ne este puțin mai greu să o citim pentru că este scrisă într-o ortografie specifică unei etape mai vechi a unei limbi, încă insuficient formate, frumusețea și farmecul textului sunt copleșitoare, iar faptul că a fost tipărită cu zeci de ani în urmă, că are ea însăși o istorie personală, că a aparținut mai multor oameni care au citit-o și despre existența cărora aflăm din ex-libris-urile ori însemnările de pe paginile acesteia, transformă un simplu suport material într-un obiect sacru, de adorație intelectuală, de bucurie unică. Lumea în care trăim nu este formată, doar și neapărat, din obiecte materiale, omul numind și investind lucrurile care îl înconjoară cu atribute, calități și proprietăți simbolice. Nici cartea nu este, prin urmare, doar ceea ce vedem cu ochiul liber și pipăim cu degetele, adică o colecție de file lipite între ele. Cartea este mai mult decât atât, este un simbol, un catalizator al memoriei culturale și emoționale a mai multor generații, a umanității, în întregul său.
Cine nu are povești și amintiri din podul casei bunicilor și nu a găsit niciodată, prin lăzile de zestre mâncate de cari, cărți fără copertă ori cu pagini lipsă, pe care să le fi citit cu nesaț, fără să judece vreodată starea degradată a acestora ca pe un neajuns incompatibil cu nivelul de civilizație al societății în care trăiește, ci poate doar cu o sete neostoită de a afla cândva, vreodată, titlul acelei cărți fără copertă ori ce lipsea din povestea de viață a personajelor în pauza accidental produsă prin smulgerea unui mănunchi de pagini, nu poate înțelege – cred, simt, îmi imaginez – pe de-a-ntregul, nici valoarea moștenirii intangibile sub aspect emoțional și cultural pe care o poate cuprinde și transmite o carte. Și va vedea mereu doar o pălărie acolo unde, de fapt, există un elefant în burta un șarpe boa.
(Alina Hucai, redactor de carte și traducător)
Citește și Ancheta Știri Botoșani: Ce facem cu cărțile vechi din propria bibliotecă?