de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Citesc cu interes, dar È™i cu groază, în fiecare zi dezvăluirile lui Valeriu Nicolae despre salariile bugetarilor de lux din România. E de neimaginat ca într-o È›ară europeană să existe diferenÈ›e de 1 la 100 între cel mai mic È™i cel mai mare salariu. E de neimaginat ca un funcÈ›ionar al statului român să câÈ™tige, din acelaÈ™i buget comun al țării, de 10 ori mai mult ca un profesor universitar È™i de 40 sau 50 de ori mai mult decât un profesor debutant.
O asemenea scară a salarizării îmi spune două lucruri.
Mai întâi, că trăim într-o societate profund inegalitară, profund nedreaptă, abuzivă È™i practic insensibilă la sărăcie. Inegalitatea de salariu nu e doar o inegalitate financiară: este È™i una de È™anse, de acces la actul de justiÈ›ie, de acces la educaÈ›ie, la sănătate È™i la toate serviciile decente pe care statul trebuie să le ofere cetățenilor săi. DiferenÈ›ele uriaÈ™e de salarii, specifice mai degrabă societăților sud-americane sau africane, dau seama de deficitul însuÈ™i de democraÈ›ie, de drepturi È™i libertăți, accesibile È™i ele discreÈ›ionar. Căci accesul la salarii decente nu este un act de voință individuală, de ambiÈ›ie sau (iertaÈ›i-mi formula) de dezvoltare personală: ci de funcÈ›ionare sistemică, pe termen lung, a instituÈ›iilor statului.
De aceea, în al doilea rând, cred că diferenÈ›ele uriaÈ™e de salarii nu sunt accidente, ci sunt premeditate, organizate până în cele mai mici detalii. Orice salariu care depășeÈ™te salariul PreÈ™edintelui României (È™i îmi imaginez că sunt mii, poate zeci de mii de astfel de salarii) este dovada că toÈ›i aceÈ™ti oameni È™i toÈ›i cei care le stau în jur, care au făcut posibile aceste inegalități, nu dau doi bani pe PreÈ™edintele României, nu dau doi bani pe statul de drept, pe lege, pe drepturi È™i libertăți, pe alegeri. E vorba de o castă a puterii discreÈ›ionare, atent controlată, cu acces restricÈ›ionat È™i condiÈ›ionat fără îndoială de anumite ritualuri È™i fidelități, o castă despre care aÈ™ îndrăzni să spun că, de fapt, ea este cea care conduce România, indiferent de puterea politică folosită drept paravan.
Prin urmare, dacă vrem o reformă a statului, ea trebuie să înceapă cu plafonarea severă, urgentă È™i ireversibilă a acestor salarii. Pentru că în fiecare zi în care o asemenea căpușă e plătită din bani publici, 80 sau 100 de oameni din È›ara asta sunt privaÈ›i de servicii medicale, de drumuri, de salubritate, de È™coală pentru copii, de o È™ansă în viață. 100 de oameni muncesc zilnic pentru ca un îmbuibat de prelucrător prin aÈ™chiere, cu „studii” de È™ase săptămâni la colegiile de securitate È™i apărare, să primească un salariu cât cel al PreÈ™edintelui FranÈ›ei.
Dacă aceste salarii obscene nu vor putea fi plafonate într-un termen rezonabil de timp, e plauzibil să credem că această guvernare are toate È™ansele să eÈ™ueze în misiunea ei de însănătoÈ™ire a unui stat bolnav, care fabrică din toate puterile lui inegalitate È™i injustiÈ›ie.