de Cătălin Borangic, istoric:
Obișnuiți deja să privim lumea, mai ales de când ea a devenit foarte mică, am omis să ne acordăm nouă înșine timp. De introspecție, de meditație, de bună cumpănire a lucrurilor, de empatie.
Și mai ales nu mai avem vreme să ne observăm trăsăturile umane. Alea esențiale, de rădăcină.
Am pus ieri pe o rețea socială câteva imagini cu niște săraci. Miezul era că niște copii erau desculți și dezbrăcați în zăpadă. Suferința lor și traiul mizer în care se zbăteau erau atât de evidente încât nici nu mi-am pus problema să le explic.
Și tu, popor, ce mi-ai făcut?
A început un festival de sofisme, de snobăreală burgheză, de analize sociale profunde și aplicate, de explicații, de țâfnă de om ajuns.
Că sunt asistați sociali puturoși, care evident ne consumă banii, că părinții sunt bețivi precis, că or fi desculți, dar, la naiba! să nu te speli?, că statul, că așa e la noi, că țigani, putorile dracului, masă electorală, care-s ca păduchii pe noi, că trist, dar asta e, că alții au pensii speciale, că degeaba sunt ajutați pentru că pe termen lung tot aia e.
Nimeni, dar absolut nimeni, nu a remarcat că niște copii erau desculți și probabil flămânzi în zăpadă, erau dezbrăcați în frig.
Toți erați preocupați de teoretizări prețioase, dar nimeni nu m-a întrebat unde sunt copiii ăia? Unde e locul în care ei suferă? Ce putem face acum pentru acei copii? Chiar dacă-s ai cui sunt.
Nimeni!
Oricum, de la un timp încolo n-am mai urmărit concursul de deșteptăciune calpă. Nu se vedea nici o lumină de nicăieri. Mirosea prea apăsat a autosuficiență amestecată cu superficialitate lemnoasă.
Mi-am dat seama că ați uitat toți cum e să fii sărac, sărac în exact sensul limpede al cuvântului. Acum, deși ghiorlăie toți că vai! ce greu ne este, în realitate suntem bogați. Foarte bogați.
Vă pot confirma asta oameni care au fost în țările cu adevărat sărace. Sunt câțiva și pe aici.
Cum spuneam, suntem bogați, dar starea asta a venit la pachet cu calitatea de neam-prost, ne-am harpagonit, ne-am ciocoit.
Ce am pierdut, în compensație?
Priviți-vă în oglindă.
Nu știu de ce am senzația că și acum se va umple locul de explicații savante, de scuze fine, de evitarea vreunei responsabilități oarecare, de nerecunoașterea chipurilor din oglindă.
Pentru că avem noi talentul ăsta al disimulării, al evitării adevărului, al asumării, un adevărat cult al eșecului adânc implantat în gene.
Noi nu suntem vinovați de nimic niciodată!
Oculta e de vină, momentul prost, ceilalți, oricine, dar nu noi.
Dar dacă în oglindă vedeți niște copii desculți în zăpadă și vă gândiți cum să-i ajutați, să nu vă speriați.
E ultima fărâmă de omenie din voi.
O fărâmă în care dacă sufli ușor se aprinde, învie, iar dacă o scuipi, se stinge.