GEORGE ENESCU
"Geniul este abilitatea de a pune în practică ceea ce există în mintea ta", spunea F. Scott Fitzgerald. Și parcă niciuna dintre definițiile geniului nu pare mai bine croită pentru un destin atât de complex și încă atât de puțin cunoscut precum cel al lui George Enescu. Un geniu care a trăit prin sine, dar nu de pe urma celebrității sale. Atunci când a cântat, Enescu a făcut-o cu toată ființa sa, dăruind nu doar muzică, ci reclădind prin muzică vieți frânte. Muzica lui Enescu a oblojit răni, a salvat orfani, a alinat suflete. Câți dintre cei ai zilelor noastre mai știu a trăi în acel fel jertfelnicia?
La împlinirea a 62 de ani de la moartea sfâșietoare în Parisul de la jumătatea secolului trecut, să poposim câteva clipe în preajma omului George Enescu. În acea seară de 4 mai 1955, a plecat la Domnul împăcat, spovedit şi împărtăşit. Peste trei zile a fost dus la Biserica românească din Paris, unde i-a fost săvârşită slujba religioasă ortodoxă, după care a fost îngropat în cimitirul istoric "Pere Lachaise". Ceruse în testament să fie înmormântat creștinește. Gândul l-a purtat mereu către Moldova, unde tradiția spune că la înmormântare se împarte pomană pentru sufletul celui plecat. "Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă. În schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri", spunea Enescu, pentru care arta nu a fost niciodată mai presus de credință: "Cum cred în muzica pe care am iubit-o, atât cred şi în Dumnezeu, care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii un adevărat naiv, ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însusi faptul că e invizibil ne face să-L adorăm".
Ce ne-a rămas de la George Enescu? O muzică de geniu și amintiri în inimile oamenilor care l-au cunoscut. A clădit frumosul în oameni la fel cum a compus muzică. Cine l-a cunoscut a trăit miracolul frumuseții umane.
Cella Delavrancea, ilustră pianistă, spunea despre George Enescu: "El aplica arcuşul niţel pieziş. Ce ieşea din sunetul ăla era ceva care te răscolea atât de mult că nu puteai să-l asculţi fără să nu plângi".
Îl aducem aproape și pe Tudor Arghezi, care ne-a lăsat o mărturie copleșitoare din 1916, anul în care, bolnav și chinuit de boală, se sfârșea Ștefan Luchian: "L-am gasit intr-o dimineata zguduit, dar insufletit si cu ochii lui frumosi aprinsi. Luchian plangea… Plangea de o emotie fericita… Mi-a povestit ca venise noaptea o umbra cu o pelerina, strecurata in odaia lui. Muta, umbra a scos din pelerina o vioara si a cantat. I-a cantat doua ore intregi, parca o muzica din alta lume. Apoi umbra si-a luat vioara si pelerina, s-a apropiat de patul rastignitului si i-a spus: Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu. Mainile nu si le-au putut strange, pentru ca bratele pictorului nu se mai puteau misca de un an".
George Enescu, înainte de a fi un geniu, a fost un om bun. Suflet nobil, poate dintre cele mai alese pe care Moldova şi acest pământ al Botoşanilor le-a plămădit în toate timpurile. Modest, deşi uriaş în spirit. Blând, deşi riguros în simţire, disciplinat în toate aspectele vieţii sale. A uimit întreaga lume, dar se închina omului simplu, ţăranului, sărmanului.
Venirea sa pe lume a fost un miracol (19 august 1881, Liveni, judeţul Botoșani), într-o familie de învăţători, care dăduse Moldovei generaţii întregi de preoţi. "Am fost al optulea copil şi totusi singurul, şapte fraţi şi surori s-au născut înaintea mea. Doi au murit de mici. O angină difterică, în 1878, i-a rapus pe ceilalţi cinci. Părinţii mei au trăit trei ani într-o mare nelinişte, căci nădăjduiau ca un nou născut să şteargă nu amintirea, ci lipsa celorlalţi. Ei se rugau cu ardoare şi plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. În 1881 am venit pe lume…", mărturisea George Enescu.
A fost un copil minune, se dusese vestea din Viena la Paris şi prin depărtate Americi. Avea o memorie vizuală şi auditivă aproape nemaiîntâlnită până atunci. Ziarele din Franţa, Austria, Anglia îl numeau Micul Mozart, genialul copil al României. Dacă s-ar pierde într-o zi toată opera lui Beethoven, se spunea, putem sta liniştiţi. Enescu o va rescrie întreagă, din memorie!
De mic a fost suferind de inimă, iar trupul i-a slăbit tot mai mult de la an la an. Spre apusul vieţii mergea sprijindu-se de prieteni. Nu s-a plâns, nu a strigat şi nu a acceptat niciun ajutor.
Nu a mers pe front, dar şi-a dus propriul război, cu vioara în mână. A bătut drumurile ţării, în trenuri supraaglomerate, prin maşini hurducate şi mizere, pentru a ajunge în vreun orăşel din spatele frontului. Acolo întreba unde este spitalul. Cu modestie, aproape timid, cerea voie să le cânte răniţilor. "Mi s-a istorisit o scena zguduitoare. Nu-mi amintesc in ce spital, dupa ce cantase in toate salile, o sora de ocrotire i-a spus ca intr-o rezerva se afla un ofiter care il roaga sa-i mai cante si lui ceva. Cu vioara in mana, Enescu a pornit in urma surorii care-i transmisese aceasta rugaminte. In rezerva in care abia incapeau un pat si o masuta, zacea un ofiter tanar, mare mutilat de razboi – un pachet de vata si tifon – din care numai ochii mai aveau ceva viu in ei. Enescu a inceput sa cante. In usa acelei odaite de spital si pe culoar s-au adunat toti ranitii care puteau umbla, toate surorile, tot personalul spitalului si ascultau vrajiti. Inauntru plangea ofiterul mutilat, plangea Enescu, plangea si sora care-l condusese, iar arcusul marelui nostru maestru scotea sunete pe care poate nu le mai scosese niciodata", scrie în "Amintirile" din anul 1962 Ion Manolescu.
Ştim că în 1916 a cântat răniților pe linia frontului din Moldova, alături de Zavaidoc, taraful lui Fănică Luca, Elena Zamora și Maria Ventura. Elena Zamora povestește în volumul "Am slujit cântecul" despre momentele grele ale acelor zile însângerate. Cum au cântat și la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, în spectacolul în care a fost decorată Ecaterina Teodoroiu.
George Enescu a fost voluntar în Crucea Roşie, s-a dedicat trup şi suflet salvării răniţilor. A fost infirmier, a spălat răni şi a alinat suferinţe. Dar mai presus de toate a cântat pentru poporul lui. Cu o dragoste christică, mesianică. Aşa cum i-a cântat lui Ştefan Luchian, când pictorul era căzut la pat, paralizat, abia suflând.
În 1946 a părăsit pentru totdeauna poporul pe care l-a iubit. Cu sprijinul prietenului său, Sir Yehudi Menuhin, a făcut rost de documente, inclusiv de vize, şi a organizat un turneu de concerte în URSS, ca să nu stârnească îngrijorări şi suspiciuni. În fapt, Enescu si Maruca au plecat spre SUA pe 10 septembrie 1946, cu vaporul de la Constanţa – toată lumea crezând că pleaca să susţină mai întâi un concert în Franţa. Avocatul Romeo Drăghici l-a însoţit pe Enescu până la Constanţa. L-a simţit trist, abătut. "Cred că nu mă mai întorc. Ce ştii mata, coane Romică, câtă suferinţă e în mine. Dar voi munci. Voi munci până în ultima clipă a vieţii. Dar totuşi voi muri în nevoie… Nu vreau să primesc vreodată nici un ban, dacă nu va fi produsul muncii mele".
A primit azil în America. În New York a fost întâmpinat de Părintele Vasile Haţegan, de la Parohia "Sfantul Dumitru". "Părinte, îmi este foarte greu. Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sunt cerşetor în lume". Dar nu s-a lăsat învins. A dat lecţii de interpretare, dar după trei luni a plecat în Franţa. A muncit şi aici: lecţii de interpretare, conferinţe, concerte. Nu a renunţat niciodată la cetăţenia română, chiar dacă francezii l-au adulat.
A trăit singur, bolnav, într-un apartament micuţ din Rue de Clichy, Paris. Două camere mici şi o baie. Cu un an înainte de a muri, el, genialul, compozitorul, fenomenul Enescu, a şoptit: "Viaţa mea a fost o catastrofă…". Dar câtă lumină poartă pe urmă-i!
La 62 de ani de la plecarea în veșnicie, să îi pomenim sufletul și geniul. Să îi îndeplinim dorința de a împărți "pomeni și daruri": un gând bun, un cântec, o vorbă bună celor suferinzi. Să îl cinstim ascultându-i muzica!
