Toate plecările sunt ”nelatimp”, ele dor și la 50, și la 70, chiar și la 100 și încă. Niciodată nu ești pregătit pentru ”totdeauna”. Dar important este să continui să trăiești în urma ta, să palpiți în inimile celor pe care i-ai cunoscut, să dăruiești și după ce pleci: o amintire, un bine salvator, o fărâmă de vorbă. Chiar și un câmp cu maci…
Despre Părintele Vasile Găină știam de mulți, mulți ani. Era atât de neobosit că aproape nu îi făceai față. El atât știa: că trebuie să ajute și că Maica Domnului i-a dat în grijă copiii. Ai cui copii? Nu i-a spus Maica Domnului. De asta știa părintele că misiunea lui în lume sunt copiii. Am căutat zilele acestea vorbirea pe care am avut-o în sfârșitul de iulie de anul trecut. Era bolnav, prăbușit și aproape ridicat, resemnat și totuși luptător; nu lupta pentru sine, ci pentru copiii din vecini. Nu se putea înfățișa înaintea Maicii Domnului înainte de a-i ști în siguranță.
Revin la discuția din sfârșit de iulie, când părintele Vasile își amintea de anii de demult, când a simțit prima dată ”povara”.
”Când am ajuns în parohia Codreni, am găsit vreo 21 de copii cu probleme. Primăria voia să îi dea la stat. În trei familii erau 21 de copii care trebuiau dați la stat. Copiii au tăbărât în Sfântul Altar la mine, se țineau cu mâinile de veșmintele mele și spuneau: ”Nu vrem la stat! Nu vrem la stat!” Plângeau. I-am potolit, le-am spus: ”Terminăm Sfânta Liturghie și apoi stăm de vorbă”. Am mers la Primărie și i-am rugat: ”Lăsați-mă un pic să văd ce pot face eu!”
Și părintele, în singurătatea înaltă a altarului, s-a rugat la Maica Domnului. S-a rugat apăsat, ca un tată. A ieșit de acolo cu lumină și a știut ce are de făcut. ”Prin domnișoara Mădălina (nota red. Mădălina Ursuleanu, fosta noastră colegă de redacție), de la ziar, prin oameni de bună credință, am reușit să ținem copiii în case”.
Și de atunci a apărat copiii ca un leu, i-a iubit cu întreaga ființă, fără să judece, fără să ceară nimic în schimb. S-a luptat cu cei care i-au stat împotrivă.
”Dacă vă luați de acești copii, vă luați de Maica Domnului!”, spunea părintele. ”Eu nu am ajutat de la mine, nimeni nu face nimic de la el, nimic nu este întâmplător în lumea asta. Totul este o rânduială, chiar și venirea dvs. aici… este de la Maica Domnului”, sunt ultimele cuvinte pe care mi le-am înregistrat pe reportofon în acel sfârșit de iulie.
Mă aflam atunci la Bălușeni (unde părintele se retrăsese după pensie), alături de Mădălina, la chemarea părintelui, care voia să ajute familia Florentinei. O femeie strașnică și ai ei șase copii frumoși. Care a impresionat mulți oameni buni. Mulțumim, Aurora Morariu!
Părintele Vasile Găină a plecat în preadevremele vieții, nu împlinise 68 de ani. Ultimul drum ”pe picioare” l-a făcut acasă la Florentina, să vadă copiii…
De ce am povestit toate acestea?
Pentru că, în seara în care am fost la priveghere, am trăit o emoție puternică.
În biserică, lângă sicriu, alături de familia îndurerată (și atât de caldă!), ne-am adunat pentru o oră, ca o mărturie a binelui dăruit de părintele Vasile: Florentina cu cei șase copii și două jurnaliste care, în anii de demult sau de aproape, au ”lucrat” cu bunul preot. A fost, cred, cel mai frumos rămas-bun pe care ni l-am fi dorit, ca o ultimă lucrare-împreună.
Pentru care sunt recunoscătoare. La fel cum am simțit fericirea - în drum spre casă - macilor luminați de apusul cald. ”Un dar de la Părintele Vasile”, ne-am spus și toate s-au făcut din nou recunoștință.
În biserica din Bălușeni, părintele ne-a adunat pentru ultima dată. Și ne-a dat treabă.
Ca să știm ce avem de făcut mai departe!
Și să nu ne uităm rostul.
Dumnezeu să îl ierte pe bunul părinte Vasile Găină!
