Iartă-mă, copilărie, dacă vreodată m-am dezis de tine,
eram adult şi nu ştiam ce fac.
Căutam vârste care să mă apropie de ceilalţi.
Mi-era teamă
că nu mă vor accepta cu cireşe la urechi,
cu un pui de pisică pe urmele mele, într-o mână strângând sfoara unui balon,
şi cu buzunarele pline de pietricele colorate
din care lăsam câte una în urmă, din când în când,
ca să nu mă rătăcesc între o poveste şi alta,
alergând în echilibru fragil pe sârma întinsă deasupra realităţii.
Mi-era ruşine
să le spun că săream desculţ în bălţile de după fiecare ploaie,
ca să întâlnesc curcubeul oglindit în ele, şi păsările,
şi umbra mea stârnind stropi, ca să plouă şi dincolo, sub ochiul de apă.
Mi-era greu
să-mi aud paşii alergând cu ecou în încăperea goală a generaţiei mele,
aş fi rămas, mai bine, să cresc păpădii la o margine de vară,
ca să le pot sufla puful în vântul toamnei,
şi să-l aştept să cadă, iarna, rece, alb, fragil,
pe urmă, să urce în seva cireşilor şi să crească sub chip de floare, primăvara,
să se scuture, şi iar să cresc păpădii la o margine de vară,
şi iar...
Iartă-mă, copilărie, dacă vreodată m-am dezis de tine,
eram adult şi nu ştiam ce fac.
Căutam vârste care să mă apropie de ceilalţi.