Foto: Dinu Lazăr
Minerul este – în imaginea surprinsă în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, de către excepționalul Dinu Lazăr - un instrument de propagandă, o uniformă ca toate celelalte, de la securist la miliţian. Dar cel care sărută mâna este UN ROMÂN. Al anilor 90. Nu destul de tânăr cât să fi strâns frustrările ultimilor ani de comunism. Nici destul de bătrân să fi purtat durerea războiului, a foametei, a terorilor din perioada instalării regimului. Este un român care a trăit DEASUPRA ţării. Acolo unde se împărţea pe cartelă comunismul înfloritor. DEDESUBT, în închisori, beciuri, în morminte, erau eroii neştiuţi.
Cel care îi numea pe românii Revoluţiei 1989 drept "huligani", la doar câteva luni de la căderea comunismului, Ion Iliescu, câştigător cu 85% al alegerilor din 20 mai 1990, ne arăta cu degetul către "golanii" din Piaţa Universităţii, aflaţi în greva foamei pentru salvarea democraţiei româneşti.
Suntem ţara care a privit fascinată la televizor, ani la rând, (pre)zicerile "domnului Profesor Brucan", acelaşi care a exterminat intelectualitatea României din anii 50-60, alături de sinistra lui soţie, Saşa Sidorovici, acuzator public al Tribunalului Poporului. Întrebat, în timpul desfăşurării evenimentelor din Piaţa Universităţii din 1990, ce părere are despre faptul că nu există dialog între reprezentanţii statului şi greviştii foamei, Brucan are o reacţie îmbrăcată în rânjet proletar: "Cum poţi să vorbeşti cu nişte oameni care nu mănâncă?! Le-aş spune să se ducă şi să mănânce o friptură la grătar", după care urmează un nou râs aproape isteric.
Fiul lui Walter Roman vorbea și el despre intervenţia politiei în Piaţa Universităţii, din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990: "Dacă ar fi să comparăm cum acţionează poliţia în Vest, ei (miliţienii români, nota mea) au fost nişte mieluşei".
În dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, Ion Iliescu ţine celebrul discurs în faţa minerilor: "Dragi mineri, mă adresez dvs. mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care ni l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri se va deplasa spre Piaţa Universităţii, pe care vrem să o reocupaţi dvs. Aşa cum aţi văzut, de această dată avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste. Să instaurăm o democraţie veritabilă, responsabilă în faţa poporului. Tocmai acum aceste elemente au încercat să submineze elementele noastre democratice. Vandalii se dedau la acte barbare împotriva poporului".
Au fost morţi şi răniţi. Clădiri devastate, distrugeri iremediabile.
După intervenţia minerilor în Piaţă a urmat un nou discurs: tot al lui Ion Iliescu. "Vă mulţumesc încă o dată pentru ce aţi demonstrat în aceste zile. Ca sunteţi o forţă puternică, cu o puternică atitudine civică, muncitorească. Oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu". Minerii scandează în uralele cu care erau atât de obişnuiţi înainte de 1989: "Uraaaa! Uraaaa!".
La câteva zile de la masacrul din Piaţa Universităţii, acelaşi Ion Iliescu declară la RAI 2: "Nu este niciun mort provocat de mineri. Minerii, la rândul lor, au făcut şi lucruri bune. Ei au ajutat să fie curăţată Piaţa Universităţii de urmele vandalismelor din ajun şi reluarea traficului. Ei au pus mâna pe sapă şi au refăcut tot spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional".
”Acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roșu de sânge”
Clara Aruștei, fiica adoptivă a lui Cezar Ivănescu, ne oferă o mărturie cutremurătoare (dintr-un Taifas la Știri realizat în 2009, la un an de la moartea Poetului):
”Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se află, alături de alți scriitori, în sediul Societății Scriitorilor Români pe care tocmai o reînființase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toții au trăit momente greu de redat, imaginați-vă numai pentru o clipă groaza și frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada ușa de la intrare cu mobilă din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin ușa dulapului, că în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuți. Ore în care, pe lângă bâtele minerești, au fost nevoiți să înfrunte și ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putință într-o țară modernă și că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă organele de represiune nu și-au permis să omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu "45 de ani de Dictatură și 7 de Teroare“, în care descrie și momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi și culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: "Doar am leșinat de câteva ori".
Citez: "Știind să mă apăr, deși am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leșinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prabusescă a fost când mi s-a oprit privirea pe față Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner și troznea, am închis ochii și probabil am fost groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura fetei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe șeful în cămașă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansați peste balustradă balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] șeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nti!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunțul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficiente, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor și murea cine nu trebuia..." (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură și 7 de Teroare)
Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roșu de sânge, intrând pe poarta care părea și ea roșie de la lumina amurgului și de la cireșele din cireșul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, și cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâșii pentru a reuși să desprindem pânză de trupul plin de răni și sânge, nu înțelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... și apoi ce forță mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu știam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră și actele, aveau și adresa, așa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poartă și am așteptat înspăimântați să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un sezlog, era singură poziție în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferința fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, șocul psihic și alți doi ani de boală. Da, și-a iertat agresorii”.