Când am spus că merg la Iași pentru a prezenta o carte, întrebarea a fost; „A cui carte?”. A Mihaelei Mihăescu, ”IHTIS. Viața mea - 20 de ani”.
„Cine este Mihaela Mihăescu?”, m-a întrebat apoi o cunoștință de departe. Singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost: ”O prietenă strașnic de deșteaptă”.
După ce am citit cartea pot să spun că este și o prietenă strașnic de talentată. Mihaela Mihăescu a scris o carte excepțională, apărută în condiții grafice deosebite la Editura Doxologia, însoțită de cuvintele sensibile ale prof.univ. Alois Gherguț.
În urmă cu aproape 20 de ani nu știam nici eu cine este Mihaela Mihăescu. Văzusem un anunț care m-a incitat. Era vorba despre o tânără care ne spunea că vrea să construiască în Botoșanii natali, la Dumeni (ea locuind la București), un Centru de Viață Independentă. Nu înțelegeam cum o persoană în scaun cu rotile poate reuși acest lucru. Am contactat-o, i-am spus că aș fi onorată dacă mi-ar acorda un interviu. Răspunsul ei a fost: „onorată sunt eu pentru că foarte puțină lume ne întreabă ce facem”.
I-am trimis câteva întrebări și așa apărea primul meu interviu din cariera de jurnalist: „Viața în fotoliul rulant”. O provocam atunci ca, într-un clasament minimal, să identifice cinci slăbiciuni ale omului contemporan sesizate de cei care văd lumea din fotoliul rulant. Le reamintesc acum, pentru că, în 20 de ani, pare că nu s-a schimbat nimic.
Iată cele cinci slăbiciuni: 1.Lipsa de credință, 2. Pofta nestăpânită, 3. Dezbinarea, 4. Dezrădăcinarea, 5. Dezordinea. Cred că sunt aceleași care ne macină și astăzi, ca societate.
”IHTIS. Viața mea - 20 de ani”. Am deschis-o și am citit motto-ul cărții și semnătura Mihaelei Mihăescu: ”Mergi şi fă şi tu asemenea”. Semnat: Mih. Era prima dată când vedeam această semnătură, prima dată când vedeam scrisul ei de mână.
Și pentru prima dată am văzut-o pe Mihaela ca pe râul care a crescut, care a coborât învolburat de pe munte, adunând tot ce întâlnește în cale.
Da, Mihaela este râul acela învolburat care smulge copacii din rădăcini. Pentru mine a fost și este râul care mă smulge din rădăcina comodității, din rădăcina autosuficienței, atotsuficienței și mă duce la vale, către un ocean.
Mihaela nu a tânjit niciodată după ocean, nu a căutat liniștea, comoditatea, însă zilele acestea, gândindu-mă și citind cartea, mi-am dat seama că oceanul a existat dintotdeauna, există și acum, doar că în altă parte. Oceanul Mihaelei a fost Mama. Cea care a adunat toată vâltoarea, care a știut să aducă liniștea, pacea.
În urmă cu 40 de zile, doamna Eugenia, mama Mihaelei, s-a stins. N-am putut să scriu despre plecarea doamnei Jeni, pe care am cunoscut-o luptând ca o leoaică alături de fiica ei, care era de o delicatețe aparte și de o forță extraordinară.
Acum, Mihaela are de ales între a continua lupta - râul acela învolburat - sau a deveni ea însăși ocean. Ne-a spus că rămâne râu, că va continua să se zbată pentru semenii ei aflați în mai mare nevoință!
Nu de puține ori spunem că mamele copiilor cu dizabilități sunt mame cu sufletul ars. Este o eroare. O mamă cu sufletul ars nu are cum să îngrijească un copil cu dizabilități. Sunt mame cu sufletul plin de dragoste și de iubire, pentru că numai așa își pot crește copiii.
Într-o discuție cu tatăl lui Andrei Pălimariu, tânărul de 20 de ani cu sindrom Down, l-am întrebat ce a învățat de la fiul lui. Răspunsul m-a surprins: „M-a adus cu picioarele pe pământ”.
Cred că asta fac toate persoanele cu dizabilități. Noi vă credem vulnerabili, dar sunteți mai puternici decât noi. Sunteți cei care ne țineți cu picioarele pe pământ. Cu mine, Mihaela asta a făcut. Când mi-a scris că Bogdan, un tânăr de 30 de ani, cu tetrapareză spastică, nu poate deschide ușile birocrației, pentru a merge la școală, am mers cu Bogdan la ISJ, apoi l-am însoțit la o oră de limba română, alături de elevii unei clase a IV-a. Apoi mi-a spus Mihaela să scriu o prefață pentru o carte a unei tânăre membre IHTIS. Am scris. De fiecare dată când mi s-a cerut, am mers, am făcut. Așa mi-am dat seama, într-o zi, că eu ”fac ascultare” la Mihaela. Și n-ar fi rău să facem cu toții asta. La urma urmei, nu noi facem pentru ei, ci ei fac pentru noi toate lucrurile astea.
Vă îndemn să citiți cartea! Este foarte importantă nu doar pentru cei care trec prin asemenea experiențe, este importantă pentru părinți (cu sau fără copii cu dizabilități!) - veți găsi un model de mamă pe care nu cred că-l veți mai putea întâlni în viața cotidiană, pentru învățători, educatori, profesori. Este o carte-studiu. O carte care trebuie să existe în toate școlile de masă, nu numai în cele speciale.
Avem multe de învățat din această carte, avem multe de învățat de la Michi, prietena noastră.
Îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine, și da, trebuie să facem ascultare la Mihaela!