de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Faptul că vreo câteva zeci sau sute de mii de oameni vorbesc întruna şi fac o gălăgie permanentă în presă, la televizor sau pe internet e de natură să ne înşele grav în privinţa realităţilor din România.
Dintre aceştia, majoritatea vorbesc între ei, în bule cvasi-etanșe, iar o minoritate vorbeşte la televizor unui public mai numeros, dar mut şi dependent de propria muţenie. Iar în acest haos zgomotos, nici experţii, nici politicienii şi nici formatorii de opinie nu ştiu nimic, dar absolut nimic despre ce se întâmplă dincolo de oglindă în care privesc sau de pereţii înalţi ridicaţi de admiratorii de pe reţelele sociale.
Nici măcar nu trebuie să mergem în România prea profundă, adică în sate îndepărtate din judeţele mărginaşe ale ţării. E de ajuns să intri în nişte cartiere bucureştene sau în reşedinţele de judeţ ca să afli că oamenii trăiesc după cu totul alte coordonate decât maniacii de la televizor sau decât politicienii obsedaţi de imagine, rating şi voturi. Oamenii de rând au alte griji şi speranţe, au alte bucurii şi tristeţi, au alte ritmuri ale vieţii de zi cu zi decât în poveştile mistificate din "social media".
Dar, mai ales, oamenii de rând au alt fel de a vorbi. Iar felul lor de a vorbi nu se aude, nu e captat de nimeni: nici de media, nici de sondaje, nici de politicieni. În ciuda agitaţiei din câteva locuri din Bucureşti, în restul ţării domneşte o tăcere copleşitoare. Mai bine zis, peste restul ţării apasă capacul greu al unei legi locale a tăcerii de sub care oamenii nu pot ieşi singuri şi nimeni nu îi ajută să o facă.
Oamenii au fost alienaţi, ca să nu spun îndobitociţi, spunându-li-se an după an ce e bine pentru ei, ce trebuie să creadă, de ce anume trebuie să se teamă, pe cine să voteze, pe cine trebuie să mituiască şi de cine trebuie să asculte. Şi oamenii nu au avut de ales, pentru că sunt slabi şi neajutoraţi, pentru că nu i-a învăţat nimeni niciodată să se revolte, doar să se supună, pentru că nu le-a spus nimeni niciodată că înseamnă ceva, ci doar că sunt "nimeni", iar dacă vor să fie ceva, trebuie să pupe mana stăpânilor, să strecoare plicul în buzunarul de la halat sau să lase atenţia pe birou.
Vreme de ani mulţi, mai ales în anii aceştia din urmă, ne-am spus că marea corupţie e totul şi că ea are câteva figuri, la Bucureşti. Şi ne-am debarasat repede de orice efort de înţelegere dând vina pe o structură de partid mafiotizată. Dar PSD doar a preluat şi a rafinat relaţii de putere, de dominaţie şi de supunere, de reducere la tăcere care funcţionează în toate oraşele ţării. PSD (şi nu numai) a introdus dimensiunea politică în nişte relaţii care funcţionează după un model feudal de decenii în toate relaţiile instituţionale sau între oameni.
Luaţi exemplul Sorinei Pintea de la Baia Mare. Cine a avut curiozitatea, dincolo de revoltă asta inofensivă de facebook, să afle ce se întâmplă în Maramureş? Cine ştie, în mod public, printre jurnalişti, oameni de opinie, instituţii de control, cum funcţionează cartelul din Maramureş şi legea tăcerii care îl înconjoară? Dacă lăsaţi la o parte fandoselile sau prejudecăţile şi începeţi să vorbiţi cu oamenii simpli din Baia Mare, veţi afla că orice angajare la spital depinde de doamna Pintea şi mai ales că nu e gratuită. Ca orice angajare, la orice instituţie publică din oraş şi din judeţ, la inspectorate, la direcţiile judeţene, la penitenciar, costa mii de euro. Şi că toate aceste uriaşe sume colectate se duc, mereu şi mereu, spre acelaşi grup de stăpâni ai judeţului. Şi acum lansaţi acelaşi gen de întrebări în toate reşedinţele de judeţ şi în toate oraşele mai mici şi veţi vedea că ţara toată e capturată de o mână de oameni, poate câteva mii, care ţin sub teroare populaţii întregi.
Şi încercaţi să nu-i acuzaţi pe aceşti oameni de laşitate, pentru că voi, jurnalişti, vedete sau politicieni vorbiţi cu ei o dată pe an, dar ei trebuie să trăiască zi de zi acolo, trebuie să se întoarcă la aceiaşi şefi, la acelaşi loc de muncă, la aceleaşi frici şi dependente în care sunt obligaţi să trăiască. Nu aşteptaţi ca o asistentă medicală sau un contabil să denunţe mită şi corupţia din instituţii, pentru că nimeni nu-i oferă niciun fel de protecţie, odată denunţul făcut. Pentru că oamenii de rând şi-au pierdut încrederea în toate instituţiile, fără excepţie, pentru că ei ştiu că toate instituţiile sunt corupte, pentru că oricine vine la putere dintre cei vechi lucrurile vor rămâne la fel, doar suma din plic se schimbă.
De aceea, cei care vor să facă o altfel de politică, una care se vrea cu adevărat nouă, trebuie să vizeze o dublă mişcare simultană. Pe de o parte, o politică nouă trebuie să găsească modalităţile cele mai eficiente de a elibera cuvântul acestor oameni de rând, pentru a afla de la ei, simplu şi dezinteresat, cum funcţionează comunităţile la nivel local, cum s-a produs aceasta progresivă înrobire din partea unor reţele formate din reprezentanţii bogaţi şi influenţi ai tuturor instituţiilor publice sau ai mediului de afaceri local. Dar şi, pe de altă parte, să poată garanta acestor oameni care vorbesc o reală protecţie legală, astfel încât oamenii să nu poată fi speriaţi sau şantajaţi, urmăriţi şi ameninţaţi de slugile acestor feudali locali.
Desigur, pentru asta e nevoie de inteligenta politică şi de curaj în curăţarea instituţiilor menite să-i protejeze pe cetăţeni şi drepturile lor, mai ales a Poliţiei, a cărei complicitate cu aceste reţele este mai mult decât o legendă, este o realitate permanentă.
Dacă aş fi om politic, aş lansa o asemenea campanie; aş începe prin a încuraja oamenii să vorbească şi prin a crea spaţii potrivite pentru cuvântul liber, să spună ce au ei de spus, să povestească despre cazurile de corupţie pe care le cunosc sau de care au auzit. Nu pentru a instrumenta, în acest prim moment, cazuri în justiţie, ci pentru a cunoaşte cu adevărat întinderea şi diversitatea formelor de corupţie locală şi pentru a putea, astfel, desena o altfel de hartă a României. Abia cu această hartă în fata acţiunea politică va vorbi pe înţelesul oamenilor, fără să-i mintă şi să-i manipuleze, fără să le vândă discursuri gata făcute de firmele de comunicatori plătiţi scump de la Bucureşti.
Oamenii simpli trebuie încurajaţi să devină cetăţeni. Iar cetăţeni nu pot fi doar cerându-le să voteze o dată la patru ani, ci şi oferindu-le puterea (empowerment) şi condiţiile să vorbească despre grijile lor şi despre viaţa lor, pe limba lor, cu propriul lor curaj.