de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:

Dacă au loc atât de numeroase și de diverse treceri de la PSD la PNL (și invers), este pentru că primarii, parlamentarii, rectorii schimbă doar o aparență publică fără a tulbura ceva din unitatea profundă care leagă cele două partide: pe de o parte, un discurs conservator, în care referințele religioase și naționaliste, cepefiste, sunt aceleași; pe de altă parte, același mod de cucerire și exercitare a puterii: baroni locali, traseism, complicații și înrudiri între afaceri, administrație și familie, acces neîntrerupt la finanțele publice.

Nu există nicio incompatibilitate ideologică în stare să blocheze trecerea de la social-democrația românească la liberalismul românesc. Cei care, cândva, au fost fideli unei doctrine, au murit, au fost înlăturați sau au devenit nesemnificativi.

Trecerile de la un partid la altul nu obligă pe nimeni să își schimbe convingerile, pentru că nimeni nu are vreo convingere sau atașament la unele valori.

Cel care a făcut trafic de influență într-un partid nu va deveni reper moral în celălalt. Cel care a fost analfabet sau agramat într-un partid nu se va cultiva în celălalt (asta nu îl va împiedica însă să devină doctor, rector, secretar de stat sau ce mai vrea partidul pentru el).

Trecând de la un partid la altul, nimeni nu își negociază deci credințele sau valorile. Ci doar interesele. Iar partidul care acceptă asemenea mutări nu o face pentru valori sau pentru interesul public.

O face exclusiv pentru interesul propriu al unei puteri mai întinse și al unui acces mai larg la resursele publice.

Traseismul între două partide majoritare în societate înseamnă considerarea democrației drept o glumă proastă, dar inevitabilă, și a cetățenilor drept o masă de manevră demnă și ea doar de dispreț.

Pe care îl și merită din plin, de altfel, câtă vreme are comportamentul unor pești lovindu-se când de peretele galben, când de cel roșu, al acvariului pe post de fond de ecran permanent al spectacolului politic.