de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Vorbesc periodic cu prieteni È™i cunoÈ™tinÈ›e din instituÈ›iile româneÈ™ti, ministere, institute, centre etc. De peste tot, fără excepÈ›ie, vine spontan aceeaÈ™i impresie, pe care un prieten mi-o transmite cu aceste cuvinte când vorbeÈ™te despre ICR:
„Răul È™i ferocitatea cozilor de topor sunt inimaginabile. SenzaÈ›ia mea e ca e prea târziu pentru orice refacere, reconstrucÈ›ie, vindecare. S-a sfârÈ™it cu noi cu tot. E inimaginabil... Noi am rezistat ameninÈ›ând (cu presa, cu legea), dar acum lucrurile au devenit sinistre. Se fură pe față, se dau afară toÈ›i oamenii care miÈ™că în front, genul de prostie de aici ar fi ridicol dacă n-ar fi grotesc...”.
Cum am ajuns să distrugem toate instituÈ›iile din România? Sau, mai bine, zis, a rămas vreuna în picioare? Există în È›ară o instituÈ›ie publică sănătoasă, care să-È™i facă treaba în serviciul cetățenilor È™i al României? Cât de adânci sunt în noi foamea de ticăloÈ™ie, instinctul furtului, plăcerea cârdășiei, egoismul distrugător?
Cum s-a putut ajunge ca oamenii cinstiÈ›i din instituÈ›iile româneÈ™ti să încerce o astfel de exasperare È™i să ajungă la un asemenea diagnostic teribil privind prăbuÈ™irea structurilor de rezistență ale statului român?
Oamenii de la firul ierbii, oamenii simpli È™i oneÈ™ti din instituÈ›ii spun toÈ›i că această distrugere nu ar fi ajuns la asemenea dimensiuni fără cumetria politică dintre marile partide care îÈ™i împart frățeÈ™te resursele publice. Iar atunci când oamenii se revoltă, când sunt făcute interpelări publice, împotriva lor se declanÈ™ează „răzbunări perfide”.
Cum putem ieși din acest dezastru? Ce soluții avem? Nu multe.
Prima ar fi să se adune o masă critică de mărturii È™i de oameni din instituÈ›ii È™i din societatea civilă pentru a denunÈ›a în detaliu toate abuzurile, hoÈ›iile È™i ilegalitățile comise.
A doua ar fi concedierea întregului personal dintr-o asemenea instituÈ›ie, făcută curățenie până la rădăcina sănătoasă È™i reconstruit totul, reangajat oameni noi prin concurs.
Dar pentru asta e nevoie de o puternică voință politică È™i mai ales de renunÈ›area la cârdășiile transpartinice. Ceea ce nu pare a fi cazul pentru moment. Dimpotrivă.