de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Am ascultat și am citit în aceste zile sute de lamentări: nimeni nu poate nimic, toată lumea deplânge situația în care ne aflăm. Și îmi vine greu să cred că aceste nesfârșite plânsete, pe care le tot auzim de ani de zile, vin doar de la victimele sistemului corupt.
Cine sunt cei care formează sistemul corupt? Extratereștri, mutanți, barbari de pe alte meleaguri? Cine sunt asistentele sau medicii care plătesc pentru posturi și apoi își recuperează investiția din șpaga primită de la pacienți și rude? Dar cine sunt pacienții și rudele? Tot extraterești? Cine sunt profesorii și educatoarele care primesc atenții și flori și cadouri de 8 martie? Dar cine sunt părinții care adună bani și fac aceste cadouri?
Niște mutanți cumva? Cine sunt toți funcționarii acri și absurzi ai statului din administrațiile locale și centrale, din toate birourile instituțiilor publice? Dar cine sunt clienții lor? Cine sunt polițiștii corupți, mână în mână cu afaceriștii sau cu hoții și interlopii? Dar cine sunt cetățenii care fac parte din consilii locale și din consilii de administrație? Cine sunt silvicultorii și forestierii care distrug pădurile românești? Dar cine sunt șoferii de pe camioane, oamenii cu drujba și cu sculele care fac posibile distrugerea și traficarea pădurilor noastre? Cine sunt rectorii, decanii și membrii senatelor și consiliilor profesorale din universități? Dar cine sunt profesorii, conferențiarii, lectorii, asistenții și studenții care îi aleg, care îi validează, care îi acceptă fără crâcnire?
Toți aceștia, fără excepție, sunt cumva niște străini diabolici care vor să ne distrugă scumpa noastră țărișoară? Nu ne-am aflat oare, fiecare dintre noi, cel puțin o dată în cel puțin una dintre ipostazele acestea? Am fost noi dintotdeauna și pe veci lipsiți de orice capacitate de a reacționa, de a rezista sau de a protesta? Cum am putut să ajungem aici? Cum poate să ajungă o localitate de câteva mii de bărbați și de femei în putere să se simtă înfricoșată de un primar corupt? Cum ajunge o universitate prestigioasă – cu profesori renumiți, tineri cercetători curajoși și competenți în domeniile lor – să nu crâcnească în fața unui om care i-a făcut mai mult rău ca oricine în istorie? Cum ajunge o țară întreagă să suporte tirania unei clici de corupți și analfabeți, știind bine că ea are toate resursele să o răstoarne, dar nu o face, ci preferă să o suporte zi de zi, an de an, și să se revolte fie pe facebook, fie cel mult în bucătărie, cu soțul sau cu soția?
Ne-am spus în toți acești ani că PSD este corupt, ne-am amăgit crezând că dacă intră Dragnea la închisoare și pleacă Dăncilă de la Palatul Victoria o să se însănătoșească societatea. Dar nu, dimpotrivă. Abia după ce s-au retras ei din avanscenă avem posibilitatea să vedem toată complexitatea mașinăriei create de aparatul de partid al PSD. O mașinărie însă care, la rândul ei, nu este nici căzută din cer și nici vreo mare invenție originală.
Ceea ce a reușit însă PSD să facă, iar asta chiar din 1990, a fost să capteze fluxurile economiei informale sau paralele și să le transforme într-un veritabil flux oficial de putere. Din formă de opoziție la un regim opresiv, economia subterană a devenit formă de putere, din moment ce valorile, comportamentele și capitalul financiar ori simbolic al acestei zone gri au fost preluate oficial – împreună cu toată „resursa umană”, ca să zicem așa – în formă de dominație politică și legală în societate.
Cu alte cuvinte, PSD nu a făcut decât să politizeze și să oficializeze ceea ce oamenii făceau deja în mod informal sau erau predispuși să facă, dar pe scară largă: o atenție, o pilă, o vorbă bună etc. PSD a făcut din această economie subterană a bunurilor simbolice instrumentul său de dominație cel mai valoros. Și, mai ales, a reușit să-i atragă de partea sa pe toți aceia care, foarte numeroși și foarte constanți în comportamentul lor, întrețin acest mecanism național al corupției morale și economice. Rețeaua națională PSD nu stă doar pe membrii de partid sau pe cei câțiva zbiri locali care terorizează populații locale. Nu, ea este formată din cei mulți care formează plasa deasă care îi împiedică și pe cei de la București, dar și pe cei din teritoriu, până în ultimul sat din Oltenia, Ardeal sau Moldova, să se prăbușească. Iar asta în ciuda faptului că toată lumea știe că ei fură, că ei taie pădurile, că ei și-au făcut vilă din banii noștri. Dar nu, nu-i lăsăm să cadă, pentru că sunt dintre noi, de-ai noștri, pentru că noi i-am făcut să fie ceea ce sunt și, la rândul nostru, dacă am avea ocazia, la fel am proceda și noi.
Și cu asta revenim la ce am spus mai sus: lamentările sunt însuși felul în care perpetuăm acest sistem corupt, ele nu îl mișcă nici măcar cu un deget. Dimpotrivă, îl întăresc, pentru că prin ele oamenii își arată slăbiciunea și frica de a acționa.
Cu rare excepții (și acelea discutabile din punctul de vedere al corectitudinii procedurale), marii corupți nu au căzut pentru că s-au revoltat supușii împotriva lor. Au căzut pentru că trebuiau să facă loc altora.
Închei cu un exemplu: am citit cu multă plăcere scrisoarea publică foarte curajoasă a unui profesor de la Iași, adresată lui Tudorel Toader. Această scrisoare, excelent redactată retoric, este însă maximum de curaj pe care profesorii ieșeni l-au putut demonstra în acest moment. Peste o lună însă, scrisoarea va fi o amintire, iar puterea lui TT o realitate reconfirmată. Inclusiv prin această frumoasă scrisoare.