Poezia lui Vasile Vlad trimite la contemplaţie asupra percepţiei umanului, a viului, a tot ce până acum părea cunoscut fără a fi observat cu ochi lăuntric. Trebuie să ieşi din ordinarul rigid, arhicunoscut şi acceptat, să te eliberezi de frică, mânie, plictiseală, prejudecată şi tot ce este disponibil sau sufleteşte la-ndemână. Pentru că poezia lui Vasile Vlad nu are nevoie de cunoscut, ci de cunoaştere. Nu se citeşte cu ochiul, ea se agaţă în carne, creşte organic în creştet, într-alt umăr, dincolo de văz, înlăuntrul auzului. Dacă treci de aceste margini ale lumii palpabile, materiale, dacă străbaţi negura senzaţiilor lumeşti, atunci devii tu însuţi un mărturisitor al poeziei.
Epoca noastră scăldată
Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.
În privirile ei deslușeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu era o bișniță delicată,
o boarfă adusă-n tranșee pentru uzul soioșilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morișcă pe cruci.
Nu știa să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a șansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.
Era ca un evantai prăbușit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.
Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Născut la Constanţa, pe 4 iunie 1941, Vasile Vlad începe anii de şcoală în Bucureşti, acolo unde tatăl său lucra, la Ministerul Metalurgiei, apoi în Ministerul Comunicaţiilor, ca director al unei întreprinderi. Constantin Vlad era membru de partid, însă a intrat repede în dizgraţia comuniştilor. Pe când avea 11 ani, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, care moare la scurt timp în condiţii neelucidate. Familia este informată că s-a sinucis în timpul anchetelor. Mama lui Vasile Vlad este supravegheată, somată să nu discute cu nimeni, nici măcar cu preotul, care nu este chemat să facă slujba de înmormântare. Se spusese că a fost vorba despre o sinucidere (Constantin Vlad s-ar fi aruncat pe fereastră, chiar dacă în dosar se menţionase, în stilul atât de cunoscut al securiştilor, "mort din cauza unei boli molipsitoare"). Fiul de 11 ani îşi vede tatăl mort şi izbucneşte într-un hohot isteric de râs care îl va ţine câteva zile.
În 1960 se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde îl cunoaşte pe Virgil Mazilescu. Părăseşte facultatea curând, în urma unei dispute cu Radu Florian. Scos din facultate, lucrează ca zilier la institutul de Energetică al Academiei, iar în 1963 se angajează la Şcoala de Surzi Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Abia în 1965 susţine un nou examen la facultate şi reia cursurile la Litere.
În 1967 predă la editură primul volum, "Pedepsele", pentru care primeşte, în 1969, Premiul revistei Amfiteatru. Pleacă de la Şcoala de Surzi în urma unui conflict cu secretarul de partid şi cu directorul şcolii. Scrie şi predă la editură "Omul fără voie", îi este sustras de către Securitate, dar poetul nu va renunţa, astfel că îl rescrie. În anul 1971 publică "Sărbătorile absenţei", la Cartea Românească, volumul este interzis. Vasile Vlad refuză să scoată poezii din carte, astfel că volumul este scos din librării şi topit. Poetul intră în greva tăcerii, nu mai publică nimic în presa din România până în 1989.
În 1973, Administraţia Cimitirului din Colentina îi refuză prelungirea concesiunii pe încă 7 ani a mormântului unde se află tatăl său. O prigoană greu de înţeles astăzi, dar atât de obişnuită în vreme. După 21 de ani, poetul îşi dezgroapă tatăl şi duce rămăşiţele părinteşti ale lui Vlad Constantin în afara oraşului. Intră greu în Uniunea Scriitorilor din România. Se luptă cu nomenclatura, cu lichelele comuniste, dar se bate şi cu scriitori devotaţi regimului, cei care îl vor împiedica mereu să vorbească, să se facă auzit.