Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, adoptată la 1 Decembrie 1918, cuprinde nouă puncte, care au în centrul lor următoarele idei:
I. „Adunarea NaÈ›ională a tuturor românilor din Transilvania, Banat È™i Èšara Ungurească“ decretează unirea acestor români È™i a teritoriilor locuite de dânÈ™ii cu România.
II. Se rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie, până la întrunirea adunării constituante.
III. Se emit principiile fundamentale de alcătuire a noului stat român.
IV. Se cere congresului de pace să asigure dreptatea și libertatea tuturor națiunilor mari și mici și să elimine războiul din raporturile internaționale.
V. Se adresează un salut „fraÈ›ilor din Bucovina“, care se uniseră cu trei zile înainte cu România.
VI. Sunt salutate națiunile eliberate din jugul austro-ungar.
VII. Se cinsteÈ™te memoria eroilor români sacrificaÈ›i pentru libertatea È™i unitatea naÈ›iunii române.
VIII. Se mulÈ›umeÈ™te Puterilor Aliate (Antantei) pentru că au scăpat civilizaÈ›ia din „ghearele barbariei“.
IX. Se decide înfiinÈ›area Marelui Sfat NaÈ›ional Român, ca reprezentant al „naÈ›iunii române din Transilvania, Banat È™i Èšara Ungurească“.
Singurul articol dintre cele nouă care are subpuncte (anume È™ase) este cel de-al treilea. Aceste È™ase subpuncte concretizează principiile alcătuitoare de stat: libertatea naÈ›ională a „popoarelor conlocuitoare“; libertatea confesională a tuturor cultelor din stat; vot universal, egal, direct È™i secret pentru ambele sexe, de la 21 de ani în sus; libertatea presei, de asociere, de întrunire È™i de gândire; reforma agrară radicală; drepturi pentru muncitorimea industrială echivalente celor din statele cele mai avansate din Apus. Termenul de autonomie este folosit de două ori în textul RezoluÈ›iei menÈ›ionate. Prima utilizare a sa apare la începutul actului, anume la articolul al II-lea: „Adunarea NaÈ›ională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat È™i Èšara Ungurească1 ) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal“. După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100.000 de km pătraÈ›i), teritorii privite în întregimea lor.
În al doilea rând, chiar È™i acestor teritorii, Adunarea le-a propus autonomie provizorie, doar până la întrunirea adunării, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă ConstituÈ›ie. Toate aceste prevederi sau respectat în linii mari, iar Transilvania cu Banatul È™i PărÈ›ile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după trecerea unui interval de timp. Prima È™i cea mai importantă decizie a Adunării NaÈ›ionale nu a fost autonomia provizorie a provinciei (provinciilor), cu „decretarea“ unirii lor cu România. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea românilor respectivi È™i a teritoriilor menÈ›ionate cu România. Iar această unire a fost „decretată“ de către cei 1228 de delegaÈ›i, aleÈ™i în chip democratic È™i posesori de documente oficiale („credenÈ›ionale“), reprezentanÈ›i ai tuturor românilor în cauză. Este drept că decidenÈ›ii unirii, spre cinstea lor, se ocupă pe larg de minoritățile naÈ›ionale È™i confesionale din Transilvania È™i de soarta lor din Regatul României, pentru că românii nu au dorit să se transforme din asupriÈ›i în asupritori. Între „principiile fundamentale la alcătuirea noului stat român“ unificat, Adunarea NaÈ›ională a stabilit: „deplina libertate naÈ›ională pentru toate popoarele conlocuitoare“ È™i „egala îndreptățire È™i deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat“. „Deplina libertate naÈ›ională“ este explicată clar, fără putință de interpretări paralele È™i ea însemna, pentru autorii RezoluÈ›iei, dreptul „popoarelor conlocuitoare“ de a se „instrui, administra È™i judeca în limba proprie“, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare“ ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării. Termenul de „autonomă“ este aici un adjectiv È™i se referă la „toate confesiunile din stat“ È™i nu doar la confesiunile minorităților.
Ce comentarii se pot face în legătură cu acest document, din perspectiva trecerii unui secol de la elaborarea sa?
1. Nicăieri în textul RezoluÈ›iei nu se face vreo referire la autonomia vreunei părÈ›i din Transilvania după criterii etnice. De altminteri, „autonomiile istorice“ din Transilvania, inclusiv „Pământul secuiesc“, fuseseră desfiinÈ›ate de către statul dualist austro-ungar (mai exact, de către parlamentul È™i guvernul de la Budapesta) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
2. Cea mai numeroasă minoritate din România, cea maghiară (care reprezintă peste 6% din populaÈ›ia țării), se poate „instrui“ în limba proprie pe teritoriul României, de la treapta de grădiniță până la universitate, la nivelele licență, masterat È™i doctorat.
3. AceeaÈ™i minoritate maghiară se poate „administra“ în limba proprie peste tot unde deÈ›ine majoritatea simplă È™i unde organele de conducere, de la primari până la membrii consiliilor locale, judeÈ›ene etc. sunt de limbă maghiară. Nu există localitate mixtă în România în care minoritățile să nu fie reprezentate prin vot, în funcÈ›ie de număr.
4. AceeaÈ™i minoritate maghiară de poate „judeca“ în limba proprie acolo unde se îndeplinesc condiÈ›iile cerute de lege. Orice membru al minorității ungare poate vorbi în faÈ›a instanÈ›elor de judecată în limba maghiară, asigurându-i-se, la nevoie, traducător.
RezoluÈ›ia Adunării NaÈ›ionale nu „decretează“, adică nu hotărăște decât un singur lucru, care este capital, anume unirea Transilvaniei cu România. În rest, face propuneri de respectat către „noul stat român“, din care decisese ca pomenitele teritorii să facă parte. Statul român, atât în perioada interbelică, cât È™i ulterior, a respectat, în linii mari È™i în funcÈ›ie de regimurile politice, aceste propuneri de respectare a drepturilor minorităților.
De altminteri, dreptul moral al liderilor minorității ungare din România de a chestiona autoritățile române de stat în legătură cu aplicarea deplină a rezoluÈ›iei de unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, rămâne discutabil, dintr-un motiv foarte simplu. Maghiarii, în postura lor de comunitate globală, nu au recunoscut niciodată unirea Transilvaniei cu România, în chip explicit, fără echivoc, aÈ™a cum au făcut-o saÈ™ii, È™vabii, ucrainenii, romii etc. Ce înseamnă asta? Înseamnă neacceptarea „decretului“ de la 1 Decembrie 1918, emis de majoritatea absolută a populaÈ›iei Transilvaniei, în acord cu toate prevederile internaÈ›ionale aflate atunci în vigoare È™i ratificat de ConferinÈ›a de pace de la Paris din 1919-1920, revalidat apoi la ConferinÈ›a de pace din 1946-1947, recunoscut de alte documente cu valoare juridică internaÈ›ională, deopotrivă înainte È™i după 1989. În acest caz, liderii comunității ungare care au agreat È™i agreează această poziÈ›ie (nu toÈ›i maghiarii!) se situează nu doar în afara legilor româneÈ™ti, ci È™i în afara celor internaÈ›ionale È™i nu au dreptul să invoce un document pe care nu-l acceptă în esenÈ›a sa. Cu alte cuvinte, nu poÈ›i lua din RezoluÈ›ia adunării de la Alba Iulia doar ceea ce îÈ›i convine. Dar chiar È™i aÈ™a, făcând pledoarie pro domo, cum s-a văzut, liderii maghiari se înÈ™ală: declaraÈ›ia respectivă, cu putere de lege doar în privinÈ›a Unirii, nu prevede nicăieri autonomie pentru minoritățile etnice din Ardeal.
Acad. Ioan-Aurel Pop,
PreÈ™edintele Academiei Române