A apărut revista de cultură ”Hyperion” (1-2-3/2026), publicație aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România și editată de Fundația Culturală ”Hyperion – Caiete botoșănene”, în al 44-lea an al apariției.
Peste 200 de pagini acoperind o plajă culturală care depășește granițele României și ale Europei. Abordând teme ce recuperează istorii ale trecutului sau ilustrând literatura autentică a timpului prezent, spațiu generos pentru contemporaneitatea literară, ”Hyperion” își asumă, pe lângă rolul de depozitar al viitorului, și un puls articulat, consistent al creatorilor.
Poezia, proza, eseul, teatrul, filmul, dar și cronica literară, dialogul ideilor și recuperarea memoriei. Într-un timp din ce în ce mai vitregit de litera tipărită apăsat, revista construită la Botoșani rămâne o bornă peste care cu greu se poate trece.
Recentul număr este dedicat celui mai important eveniment cultural al începutului de an, la Botoșani și nu numai, Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA, decernat în ianuarie eminescian poetului Nichita Danilov. „Generaţia noastră s-a format în jurul lui Mihai Ursachi“, spune laureatul de la Botoșani într-un amplu interviu acordat confratelui mai tânăr, Paul Gorban.
Accentul revistei îi aparține și de această dată redactorului-șef al publicației, cu un editorial menit să dea Cezarului și este al Cezarului: Poetul și poezia.
CITEȘTE AICI REVISTA HYPERION
Gellu Dorian: Poetul și poezia
Cineva, văzând că nu există o zi mondială a poetului, la noi, nu aiurea, a decis ca ziua de 21 august să fie Ziua poeţilor. Dar nu despre asta vreau să scriu acum, în luna când pe 21, de echinocţiul de primăvară, este Ziua mondială a poeziei, ci, cu mici tuşe, ca-ntr-o eboşă a unui pictor grăbit, versatil, aş încerca să fac profilul Poetului. Nu neapărat, în această mică încercare, l-aş lua ca model pe Eminescu, poet întru totul, aşa cum s-a născut şi aşa cum va rămâne peste veacuri, ci despre cuvântul în sine, cel care a definit ireversibil ca acel ins care se va lăsa învins de toate pentru a se salva prin suma aceea de cuvinte ce defineşte poezia să se numească poet. Adică acel ins care a crezut, crede şi va crede în continuare că Poezia va salva lumea.
Şi atunci, plecând de la acest cuvânt, e firesc să ne întrebăm ce a fost mai întâi Poezia sau Poetul? Dex-ul nostru este extrem de expeditiv cu geneza acestui cuvânt, poet, definindu-l superfluu ca fiind o „persoană care scrie poezii“. Nu e chiar aşa. Mai zice şi despre etimologia cuvântului, care vine în primul rând de la neogrecescul poiitis, care, fireşte, are rădăcini în greaca veche şi defineşte „un făcător, un creator de frumos iscat din cuvinte“, ori din latinescul poeta şi, evident, din francezul poete. Mai zice că e „persoană cu fire creativă“, având ca sinonime bard, stihuitor, cântător, versuitor. Or originea acestui cuvânt vine mult mai de departe, din Grecia antică, când cel ce cânta sau recita un fel de poeme epice se numea aoidos. Acest aed, aşa cum l-a preluat lexicul românesc, nu putea fi un zicător de scurte însăilări, fără noimă, lipsit de har, chiar dacă diletant, aşa cum erau definiţi cei mai slabi dintre ei, din care, mai târziu, s-a născut neamul fără epuizare al veleitarilor, ci recitator de poeme lungi, epice, aşa cum cu certitudine a fost Homer, care a adunat toate spusele lumii în care a trăit în cele două epopeii cunoscute şi atribuite lui, Iliada şi Odisea. Dar se pare că nici de aici nu vine întru totul originea cuvântului poet, încetăţenit aşa, ci dintr-o stare de izolare, aşa cum se pare să fi fost creatorul lungilor texte hinduse, cum ar fi, de exemplu, Gilgameş, ziceri ca surse ale Vedelor, şi ele izvorâte din alte necunoscute koine-uri încă nedescifrate.
Pare, în fond, a avea origine divină, la început ca parte a necunoscutului întruchipat în zeitate, aşa cum a fost Apollo (de la apellea, care înseamnă şi zid, dar şi consiliu, adunare, sfat), oricum ceva ce ţinea de sacru şi mai puţin de profan, dar născut să lumineze profanul fără de care sacrul nu ar fi existat.
Manuscrisele de la Marea Moartă, unele poate aflate în copii mai târziu în rafturile incendiate ale Bibliotecii din Alexandria, ar fi putut conţine, prin anumite ideograme sau zoograme embrionul cuvântului poet, aşa cum, cine ştie, poate în absconsele Tăbliţe de la Tărtăria, mult mai vechi, să existe vreun germen al acestuia. Oricum, este produsul unei rafinări a materialului brut devenit esenţial prin indefinibil.
Este firesc că răspunsul la întrebarea „Ce a fost mai întâi poetul sau poezia?“ să fie ascuns în aceste încă nedescifrate taine ale originii cuvântului. Biblia ne duce pe căile ei la ideea că „La început a fost Cuvântul“. Dar acesta nu era chiar la cheremul orişicui. Pentru că acesta, „Cuvântul era la Dumnezeu“. Şi de aici încolo, încurcate sunt căile Domnului, încât lingviştii nu s-au străduit să dea o definiţie etimologică exhaustivă, ci să lase totul, aşa cum definiţia poeziei este rămasă perpetuu într-o nebuloasă cum, în fond, este definită şi „starea poetică“ în sine. Cei mai mulţi, când sunt puşi să dea o definiţie poeziei, spun că aceasta nu poate fi definită. Şi nu mint. Dar este şi o eschivă pentru a lăsa totul în ceaţa în care sufletul încărcat de emoţii al creatorului, al poetului să nu fie uşor de descifrat. Şi ne întoarcem astfel la Creatorul biblic, cel în seama căruia sunt puse toate, chiar şi definiţia cuvântului talent, care, în Dex, de asemenea, este vagă, expeditivă, fără esenţă etimologică, redusă la latinescul talentum sau francezul talent. Acesta, talentul, defineşte o persoană înzestrată cu un anume dat, născut sau dobândit, şi cam atât. De aici şi zicerea, când este vorba de poetul talentat, „poet născut, nu făcut“. Prin urmare, harul este cel născut, înzestrarea celui care are talent în arta scrierii poeziei, naşterii ei, deci. De aici şi afirmaţia unora chiar dintre poeţi, atunci când sunt întrebaţi cum trăiesc poezia, starea poetică, spun că doar cei înzestraţi cu har de la Dumnezeu, deci care pot comunica cu acesta, sunt adevăraţii poeţi. Şi totuşi, pentru cei care nu vor să ia în calcul această posibilitate, de comunicare cu divinitatea atunci când sunt inspiraţi, talentul poetic nu ţine decât de o dezvoltare valorică a embrionului creativ, poetic, prin asimilări cognitive sau de dotare supranaturală, ca, în acest caz, la Eminescu. Ce se poate şi ce nu se poate şlefui în acest sens? Nativitatea, aşa cum o putem vedea la omul simplu, necultivat, care nu ştie ce a fost înaintea lui şi nici ce va fi după el, dar intuieşte tot fluxul evolutiv al omenirii, ar putea fi embrionul etimologic, de koine, al cuvântului poet, ivit în limbajul omenirii mult mai târziu decât ceea ce omul, prin stările lui emotive, trăite la rafinamente ideatice primordiale, le-a exprimat prin acele creaţii nemuritoare ale sale, numite poezii, poeme, epopei etc. Prin urmare, întrebarea se menţine: poetul, în inconştient, a existat înaintea sau deodată cu poezia? Aceasta este de fapt şi materia spirituală care i-a supravieţuit poetului şi nu poate fi modificată sau clonată nici într-un fel, de nimeni, şi mai ales de Inteligenţa Artificială, care nu este decât o descoperire care nu are nimic de a face cu starea poetică, nici într-un fel de algoritm, fără nicio emergenţă care să ramifice sau să genereze ceva ce ar putea intra în definiţia etalon a talentului.
Dacă, aşa cum e firesc, ca aproape tot ce există pe lumea asta, pe parcursul unui an, să aibă o zi care să elogieze într-un fel sau altul singularitatea recunoscută mondial, şi Poezia are o zi mondială. De ce nu ar avea şi Poetul o zi mondială, în aşa fel ca această stare nativă a sensibilităţii umane, încă nedefinită, să rezoneze, să freamăte, aşa cum freamătă frunzele tuturor copacilor din lume la orice adiere de vânt?