Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului semnifică aducerea Fecioarei Maria la templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani, de către părinţii săi, Ioachim şi Ana. Sfânta Ana nu putea să nască prunci şi de aceea, luând îndemn din Cartea Sfântă, din cele ce s-au petrecut cu cealaltă Ana (care fusese şi ea stearpă, mama prorocului Samuel), se ruga fierbinte lui Dumnezeu, împreună cu bărbatul ei Ioachim, să le dăruiască un copil. Şi au făgăduit Sfinţii Ioachim şi Ana că dacă le va fi îndeplinită cererea, vor închina pruncul Domnului. Şi aşa a născut-o Sfânta Ana pe Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Pe când avea 3 ani au luat-o părinţii ei şi au dus-o la templu, încredinţând-o preoţilor. Deci, luând-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o în Sfânta Sfintelor, locul unde o dată pe an intra singur arhiereul să aducă jertfe lui Dumnezeu. Şi a rămas fecioara la templu timp de 12 ani. Acolo existau trei rânduri de chilii în care locuiau cu frică de Dumnezeu fecioare şi văduve afierosite lui Dumnezeu, precum şi preoţii şi slujitorii. În tot acest timp, Fecioara Maria, sub îndrumarea fecioarelor mai în vârstă, citea dumnezeieştile Scripturi şi îndeosebi se ruga mult. Celei îmbrăcate cu credinţă şi cu înţelepciune şi cu neîntinata feciorie, mai-marele Gavriil i-a adus din ceruri închinăciune. Fecioara Maria a fost condusă în acel loc sfânt, în Sfânta Sfintelor, ca să devină ea însăşi „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, Biserică vie şi Templu al Pruncului dumnezeiesc, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Dumnezeu a zidit lumea din iubire față de om. Întreaga omenire reprezintă o creație perfectă, o unitate desăvârșită asemenea Creatorul Său. Fiecare ființă omenească este o părticică ce completează opera dumnezeiască, o culoare componentă a dispersiei lumești revărsate pe pământ din dragostea Cerescului Părinte. O literă dintr-un cuvânt, o petală dintr-o floare, o filă dintr-o carte, o zi dintr-un an calendaristic, una din razele discului solar, aceasta este însemnătatea omului în cadrul unități pe care Dumnezeu a dat-o creației Sale. Credința este sufletul de viață veșnică al chipului de lut, cea care ne unește în fața lui Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu, râvna nestatornică pentru îngrijirea de suflet, rugăciunea cea izbăvitoare, urmarea căii dumnezeiești și a Cuvântului Său fac ca omul să fie o firimitură (miridă) din Pâinea lui Dumnezeu, din pâinea mântuirii.