Pe 4 septembrie 2009, o veste cruntă săgeta dimineața, adâncind în durere sute de oameni care l-au cunoscut, iubit, admirat pe ultimul mare profesor al urbei: Domnul Profesor Aurel Dorcu se stingea din viață după luni de suferință trupească, o suferință purtată într-o exemplară luciditate intelectuală și sufletească.
Botoșaniul fără Domnul Profesor a rămas sărac, închis, fără muzică și fără strălucire. Botoșaniul fără Domnul Profesor se zbate între nevoia de modele și disperarea de a nu le mai găsi. Domnul Aurel Dorcu a reprezentat, pe parcursul a câtorva decenii, un punct luminos, o muzică pe care, chiar daca nu o ascultai, o simțeai, știai că există acolo, într-o sală a Muzeului, într-o școală, liceu, galerie...
Vorbea puţin, dar şi în vorbire era extrem de ordonat şi de atent. Un caracter de o extremă delicatete, un om de o rară modestie, însă cu o foarte bine dozată demnitate, Domnul Profesor Aurel Dorcu merită din partea noastră, a celor rămași, măcar un gând, o lumânare aprinsă din când în când.
Omul şi istoria sa!
Erudit, călăuzit de o rară inteligenţă şi o stralucită simţire artistică, Aurel Dorcu a influenţat în ultimii 50 de ani sute, mii de botoşăneni. În cabinetul de istorie al Liceului A.T.Laurian, în sălile Muzeului Judeţean, în pagini de cărţi sau de ziare, Profesorul Aurel Dorcu şi-a mărturisit crezul şi iubirea faţă de tot ce înseamnă artă şi frumos.
Trecut prin anii de cumplită urgie din prima jumatate a secolului XX, Aurel Dorcu a trăit anii 40-50 cu răbdarea și înțelegerea care l-au caracterizat mereu. Fiu al unui subofiter concentrat în cadrul unității militare de infanterie din Botoșani, a plecat odată cu regimentul care tocmai fusese repartizat, prin 1944, în satul Brastavat, din fostul județ Romanați. Vremuri grele, de răstriște, foamete și nesiguanță.
"În toamna anului 1944, tatăl meu m-a înscris în clasa a VII-a de liceu în orașul Caracal, la Liceul Ioniță Asan. Nu găsea gazdă pentru mine nicăieri și, după o jumătate de zi de întrebat oamenii din piață, a fost îndrumat la o cârciumă apropiată. M-au primit într-o cameră, mult apropiată de sala cârciumii și cu dușumeaua spartă, încât noaptea acopeream găurile cu ghetele, să opresc șoarecii să vină în cameră", povestea Profesorul Aurel Dorcu.
Refugiul a durat până la sfârșitul verii 1945. Întoarcerea la Botoșani a fost dureroasă, printre dărâmături și amintiri strivite sub ocupația rusească. În toamna aceluiași an a reluat cursurile la Liceul Laurian, pentru ultima clasă. Tot de Laurian se leagă și cariera distinsului Profesor.
Vorbea cu mare bucurie despre cercul de prieteni reunit în "Dialogul artelor", cerc pe care îl infiripase la Botoşani cu intenţia de a cunoaşte şi îndrăgi creaţiile de valoare ale artei româneşti şi universale. "Initiativa îmi aparţine şi continua o preocupare pe care o avusesem în cariera mea de profesor la Liceul Laurian din Botoşani, când, mai bine de 30 de ani, îmi însoţeam lecţiile cu proiecţii, lecturi şi audiţii, spre exemplificare, pentru a spori interesul şi frumusetea lor. Pentru completarea lecţiilor şi pentru lărgirea orizontului din cuprinsul lor, organizam, aproape în fiecare duminică, în aula liceului, cercuri de muzică şi arte plastice (audiţii, proiecţii, explicaţii). Cercuri cu prezenţa absolut facultativă, grupând membrii claselor paralele, pentru temele comune lor, iar, la perioade mai mari, prezentări pentru toate clasele cu teme de interes cultural mai larg şi comun. Ştiind că foştii elevi mi-au rămas prieteni şi recunoscători în urma preocupărilor mele de educaţie artistică, am considerat că trebuie să continui să fiu alături de ei pe acest tărâm, pentru ei şi pentru mine. Pentru ei, convins că nimic nu sensibilizează spiritul, nu-l fac mai bun, mai nobil, decât credinţa şi viaţa culturală. Pentru mine, întrucât astfel am fost deprins să trăiesc, oferindu-mi bucuria muncii organizate şi fărâme de satisfacţii intelectuale", mărturisea Domnul Profesor.
Profesorul Aurel Dorcu se pre-umbla printre noi în tăcere. Tăcerea făcea parte din înalta sa capacitate de înţelegere.
Tăcerea noastră, însă, riscă să se transforme în indiferenţă… Să nu uităm să ne mărturisim bucuria, recunoştinta, nevoia şi dorul de oamenii frumosi. Aurel Dorcu a fost unul dintre ei, poate ultimul spirit cu adevărat uriaş, în micul Botosani, oraş pe care l-a iubit cu adevărat!