Sfântul Nichita a ales de tânăr viaţa monahicească şi, plăcând lui Dumnezeu pentru virtuţile sale, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Calcedonului, unde a păstorit între anii 726 şi 775.
Acesta s-a dovedit a fi împlinitor al poruncilor divine, păzind cu sfinţenie pravilele rânduite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, bun păstor şi plin de osârdie în sporirea dreptei credinţe. Din lucrul mâinilor sale îi miluia pe săraci, îi hrănea pe cei flămânzi, îi îmbrăca pe cei goi şi îi primea pe cei străini.
Totodată, era şi un apărător al văduvelor şi al orfanilor, încurajându-i atât prin cuvânt, cât şi prin milostenii. În vremea lui s-a ivit în Biserică lupta împotriva sfintelor icoane şi s-a făcut dezbinare între creştini. Înşişi împăraţii au căzut în rătăcire şi i-au prigonit pe cinstitorii sfintelor icoane. Sfântul Ierarh Nichita s-a arătat mare apărător al credinţei statornicite de Sfinţii Părinţi, mărturisind pretutindeni că icoanele sunt vrednice de cinstire şi că scoaterea lor din biserică este o grea rătăcire de la dreapta credinţă.
Pentru râvna lui a fost alungat din scaunul arhieresc şi osândit la surghiun, iar o dată a fost aruncat în foc de necredincioşi, însă a ieşit nevătămat din flăcări prin lucrarea lui Dumnezeu.
După multe suferinţe, izgoniri şi chinuri, se spune că s-a retras într-o mănăstire din Palestina, unde cu bucurie s-a mutat la Domnul, statornic fiind în mărturisirea sa până la capăt.