MAICA ATANASIA, o poveste de om aşa cum a fost. "Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!"

MAICA ATANASIA, o poveste de om aşa cum a fost. "Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!"

Monahia Atanasia Iordache

Pentru a înţelege întocmai contextul politic şi social al anilor de la mijlocul secolului trecut şi toată vremea până în 1989, ar trebui să privim cu atenţie – şi detaşare emoţională – atât de cunoscutul tablou al lui Hieronymus Bosch: "Purtarea crucii".

"Purtarea crucii" este o lucrare în care artistul dă chip grotescului, violenţei, urii, în care imaginea îndurerată a lui Iisus contrastează cu chipurile schimonosite ale celor care îl conduc pe ultimul drum.

În anii comunismului, un artist de talia lui Hieronymus Bosch ar fi epuizat toate stările degradării şi decăderii umane. Pentru că, lângă activistul de partid care lucra la vedere şi cu carnetul în loc de Biblie, mişunau grimasele bolnave ale trădătorilor, ale turnătorilor şi, mai ales, ale celor care răspundeau fără crâcnire tuturor ordinelor politice. Indiferent care era preţul, indiferent de câte vieţi sfâşiate lăsau în urmă.

Mii de români au luat drumul pribegiei, alte mii de români au umplut puşcăriile, cu singura vină de a nu accepta un partid care voia să devină noua religie, un alt dumnezeu. Un dumnezeu al mistificărilor, al vieţii râncede, stăpân peste suflete moarte.

În urmă cu mulţi ani, în vechea bisericuţă a Zosinului, un călugăr coborât din pagini dostoievskiene îmi istorisea întâmplări de demult. Pentru el, trecutul plin de prigoanele comuniste părea a fi măsura credinţei şi a mărturisirii întru Hristos a acestui neam. "În timpul războiului", îmi povestea bătrânul călugăr, "a intrat în Mănăstirea Cozancea un jandarm. Era în timpul slujbei, părintele şi credincioşii erau în biserică. Şi omul acela s-a aşezat în mijloc, a ridicat arma: cine este creştin să spună acum! a ţipat el. Părintele nu l-a luat în seamă. Dar o parte din cei aflaţi în biserică s-au ridicat şi au fugit pe unde au apucat. Preotul a terminat slujba cu o mână de oameni. Dar jandarmul nu a plecat. A stat până la sfârşit. Şi atunci a cerut voie să vorbească. Părinte, a spus acela, aceştia care au rămas îţi sunt adevăraţii creştini, care nu s-au speriat de puşca mea şi care erau gata să moară pentru Hristos!".

Este povestea care poate sta oricând scut în faţa unui tablou de Hieronymus Bosch, dacă cineva s-ar gândi să realizeze o istorie în antiteză.

Este povestea care îmi vine în minte de câte ori citesc sau scriu despre călugări şi călugăriţe prigonite. Despre dragostea lor pentru om şi pentru Dumnezeu deopotrivă. Despre lipsa de ură, de grotesc sufletesc, despre neputinţa trădării şi a ascunzişului ieftin, ascunziş care pe mulţi i-a scăpat de prigoane, pe mulţi i-a aburcat în vârful stogurilor politice, de unde nu au coborât nici astăzi.

"Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!"

Despre maica Atanasia am aflat din cartea "Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist", a Ieromonahului Siluan Antoci, de la Mănăstirea Agafton.

Monahia Atanasia Iordache s-a născut pe 3 septembrie 1930, în localitatea Păltiniş, judeţul Botoşani. A absolvit şapte clase primare. Părinţii Gheorghe şi Magdalena Iordache au avut şapte copii, maica Atanasia fiind cea mai mare. Intră la mănăstire la vârsta de 14 ani, pe 7 octombrie 1944, şi este tunsă în monahism pe data de 27 iunie 1957. În urma decretului 410 este scoasă din mănăstire, în ger cumplit, pe 16 februarie 1960. Se angajează mai întâi la cooperativă, apoi ca infirmieră la Spitalul Judeţean Botoşani, din decembrie 1960 până în decembrie 1985. Revine în Agafton pe 1 aprilie 1991.

Tatăl era pe front când fata cea mare a familiei Iordache, din Păltiniş, se decide că vrea la mănăstire. A venit la ei acasă o mătuşă călugăriţă. Oamenii culegeau porumbul pe câmp şi în marginea pădurii de la Buleandra, în apropiere de Darabani, au început să tragă ruşii cu mitralierele. "Să o împuşte pe maica, au văzut-o că era în negru şi credeau că-i preot". Oamenii, văzând-o pe maica după care alerga speriată o copilă de abia îi zăreau cosiţele, au prins a striga: "Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!". Mătuşa maică a luat-o printre oameni, peste ogoare, pe câmp, "şi am ieşit la şoseaua naţională dincolo de Darabani". Au mers trei zile pe jos. La Dorohoi, au mers la unitatea militară. "Maica a întrebat dacă tata trăieşte şi dacă se ştie ceva de el. Comandantul a zis că trăieşte şi că vine acasă peste câteva săptămâni".

A început să lucreze în Atelierul mănăstirii. "Am făcut la oameni sumane, am ţesut, apoi am făcut broderie, prosoape. Am făcut perdele la spital, am lucrat la policlinică".

În 1959 a venit prăpădul. Decretul 410.  "Unde să mă duc, ce să fac?", se chinuia maica Atanasia. "Să plecaţi să vă căsătoriţi, să faceţi copii", aşa striga stareţa nouă, pe care o instalaseră în locul Maicii Moisa, stareţa veche a Agaftonului.

La mijlocul lui februarie, în 1960, a plătit o căruţă, şi-a luat plăpumioara, o pernuţă şi câteva lucruri şi a plecat la oraş. A tras la o bătrână şi a lucrat la covoare, alături de alte maici şi mirence.

Pe unele maici le-au încărcat în camioane mai târziu, pe 24 august, "după ziua lor naţională. Pe 23 au făcut manifestaţie mare la Botoşani, iar pe 24 le-au luat pe toate maicile care au rămas în mănăstire şi le-au dus".

"Vrei să te duci la spital să fii femeie de serviciu toată viaţa?"

În anii 80 s-a deschis spitalul de recuperare şi maica s-a hotărât să caute de lucru ca infirmieră. Măcar să nu mai meargă duminica la cooperativă. "Mă gândeam cum să mă duc să lucrez eu, călugăriţă, să înţep cu acul duminica? Mă duc la un spital undeva, să spăl pe jos sau să dau un pahar cu apă, dar la fabrică nu mă duc". Sora ei, care lucra tot la fabrică, îi spunea: "Vrei să te duci la spital să fii femeie de serviciu toată viaţa?". Maica îi răspundea senină: "Eu nu am nevoie de prestigiu, nu am nevoie de onoruri. Eu vreau să am o bucată de pâine, să nu cerşesc, şi să fac o pomană cu un bolnav". Doctorul, când a auzit că o călugăriţă vrea să lucreze la spital, a încercat să o întoarne spre atelierul fabricii. "Fată, la spital e foarte greu pentru tine. O să ai de-a face cu bolnavi răi, cu bolnavi care o să te înjure". Dar maica ştia una şi bună: "Toate am să le suport şi am să rabd, să am o bucată de pâine, să nu umblu cu cerşitul".

A primit mai târziu şi o cămăruţă cu bucătărie, unde şi-a rostuit viaţa cum s-a priceput. Despre familia doctorului Cojocaru, care i-a fost ca înger păzitor, are numai cuvinte de suflet: "Nişte oameni credincioşi, doamna merge la biserică, are candelă în casă".

"Măi, copii, nu se dă Agaftonul, Agaftonul e ocupat"

În 1985 s-a pensionat. Locuia într-o garsonieră. La Revoluţie a auzit că se deschid mănăstirile. "Mă duceam în fiecare zi la Prefectură, când era şedinţă, şi ne adunam toate maicile. Ceream Agaftonul şi ei ne spuneau că acolo este cămin şi nu se poate".

S-au dus la Mitropolie. "Era atunci Preasfinţitul Pimen. Noi am intrat toate. Preasfinţite, suntem de la Agafton şi vrem Mănăstirea Agafton. Şi el zice: Măi, copii, nu se dă Agaftonul, Agaftonul e ocupat. Dacă era acolo un paznic rămas, o maică sau două dacă rămâneau, Agaftonul se înfiinţa uşor. Căminul greu îl scoateţi de acolo, nu se poate, duceţi-vă la Patriarhie, să vă spună Patriarhul".

Seara au plecat maicile la Bucureşti. "Dimineaţa am ajuns la Patriarhie. Acolo a venit un secretar şi ne-a spus că nu aparţine de Bucureşti, ci de Iaşi, să ne scoată bolnavii, să ne scoată Căminul, să nu se bagă Patriarhia la Botoşani. Am venit înapoi. Pe unde am umblat noi, pe la Prefectură sau pe unde ne duceam, toţi ne spuneau: Nici să vă gândiţi, nu se poate aşa ceva, nu scoatem noi bolnavii de acolo, unde vreţi să-i ducem?".
Până la urmă au căzut la pace şi maicile au început să vină în Agafton, unde au mai trăit ani buni alături de bătrânele de la cămin.

Biserica era, însă, într-o stare jalnică. "vai, ce era în biserică! Cu sapa am ras, am adus apă caldă, am înmuiat prosoape şi trăgeam cu sapa toată mizeria din biserică".

"Am vrut să plec, era greu la chirurgie. Veneau accidentaţi, morţi, maşini răsturnate, aduceau la chirurgie, taie hainele, spală-i, îmbracă-i în pijamale, alţii mureau pe masă acolo, pe alţii îi mai duceam la pat, vai cât de greu era, ferească Dumnezeu".

A îngrijit bolnavii fără ostenire, cu milă şi în credinţă şi dragoste pentru lucrarea lui Dumnezeu. A nădăjduit mereu că se va întoarce în mănăstirea ei dragă, acolo unde astăzi îşi poartă bătrâneţea cu seninătate şi împăcare. Ştie că, oriunde ar fi purtat-o prigoana, Dumnezeu o aşteaptă acasă. Iar acasa maicii Atanasia se numeşte Agafton, Mănăstirea Păcii.



 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Umanitatea înduioșătoare a lui Petre Roman care calcă în picioare drama unui mare poet român. Și un botoșănean din umbra istoriei!

Duminică, 24 Septembrie 2017
432

La mijlocul lunii septembrie, presa din România prelua și comenta, în acorduri mai mult mai puțin vehemente, un document declasificat de către Ministerul Apărării Naționale, din care...

Un pas în urma serafimilor. Când tot ce e lumesc se prăbușește, rămâne Credința!

Duminică, 24 Septembrie 2017
619

Un pas în urma serafimilor. Botoșani, ploaie rece, ora 20.00. O sfârșeală de toamnă scufundată în întunericul umed și zgribulit. Sun îndelung la toate firmele de ta...

Cum l-am cunoscut pe părintele Alexa Simionov

Vineri, 22 Septembrie 2017
1185

Cartierul lipovenesc pare că sprijină, de câteva secole, partea estică a Botoşanilor, ca şi cum oraşul are nevoie de o istorie acolo, pentru a nu sfârşi brusc. Puţină lume se aven...