ANDREEA CALISTRU
Rareori ne apropiem de ei, prea puţin îi ascultăm. Uneori strigă neputincioşi, dar nu pe înţelesul nostru, nu la nivelul discursurilor noastre sofisticate. Răbufnesc neaşteaptat, dar nu avem timp să le ghicim splendoarea.
Sunt ei, adolescenţii. Trimbulinzii.
"În ziua în care copilul realizează că toţi adulţii sunt imperfecţi, el devine un adolescent; în ziua în care îi iartă, devine adult; în ziua în care se iartă pe sine, devine înţelept", ne spune Alden Nowlan. Adolescenţii sunt barometrul timpului pe care îl străbatem. Dacă, privindu-i, ne vom vedea pe noi înşine: imperfecţi, geniali, superficiali sau înţelepţi, vom reuşi să îi înţelegem, să îi însoţim în drumul lor spre viaţă. Pentru asta avem nevoie de răbdare, de îngăduinţă, de generozitate, iar ei nu vor întârzia să îşi dezvăluie frumuseţea şi curajul de a fi.
Ne-am oprit astăzi în faţa unei adolescente. Nu este un "copil de 10 pe linie", nu o găsim în elita premianţilor geniali. Andreea este un copil obişnuit, dar foarte inteligent. Şi poate mai curajos decât alţii, poate mai matur. Dar cu o gândire sănătoasă, cu un cuvânt clar în faţa semenilor săi.
Într-o duminică de sfârşit de septembrie, am provocat-o pe Andreea Calistru la un taifas pe îndelete: despre pasiuni, şcoală, societate, crez şi credinţă.
Are 14 ani, împliniţi pe 1 iunie. S-a născut la Bicaz, judeţul Neamţ. Părinţii s-au cunoscut în facultate şi s-au stabilit în Bicaz, alături de bunicii materni ai Andreei. Niţel mai la nord, însă, Botoşanii păreau mai răsăriţi, cu mai multe oportunităţi. Aşa că soţii Calistru, cu fetiţa lor de un şi jumătate, au urcat voineşte în nord. Aici, Andreea avea să intre în contact cu o altă lume, o lume a trecutului dezvăluit de bunica din partea tatei. Un trecut care îşi găsise, parcă, vasul potrivit spre a curge mai departe.
Andreea Calistru se consideră "bicăjeancă şi botoşăneancă". A învăţat la Şcoala Gimnazială nr. 13, iar acum este "boboacă" la Liceul Pedagogic. Cântă, scrie tot ce inima îi dă pe dinafară, este pasionată de istorie şi crede sincer că Dumnezeu îi pune ordine în viaţă atunci când zilele par că se dau de-a berbeleacul.
Folclorul, pasiune preluată de la bunica!
-Andreea, mulţi te-au ascultat cântând, te-au aplaudat în spectacole. Dar am remarcat la tine, dincolo de bucuria de a cânta, pasiunea pentru folclor, pentru tradiţii şi tot ce ţine de autenticitatea portului popular. De unde vin toate acestea?
-Bunica era o mare iubitoare de folclor. De când eram micuţă ne uitam mereu la Tezaur folcloric. Ea îmi povestea despre tradiţii, cum se lua zestrea, mă învăţa cântece de nuntă, de haiducie, de cătănie. Bunica le ştia de la mama ei. Fiind crescută în spiritul acesta am prins drag de folclor şi de tot ce înseamnă tradiţie românească. Mama bunicii se trăgea din neam de lipoveni. Îmi povestea despre hora din sat, cum mergeau la şezători şi desfăcau păpuşoiul... Îmi place foarte mult. Şi, până la urmă, asta este identitatea noastră ca neam, iar eu mă consider o norocoasă că pot să îmbrac costumul popular, să cunosc atâţia oameni iubitori de folclor. Iubind folclorul, practic, iubesc neamul nostru românesc, iubesc ţara, cultura, tradiţia, obiceiul.
-Pasiunea pentru folclor te-a purtat spre cântec.
-Da. Am început cu pasiunea pentru folclor. Iubeam artiştii consacraţi, ştiam multe obiceiuri, tradiţii. Şi cântam cântece de luatul zestrei, cântece când îl lua pe badea la arcan, cum spuneam. Mă uitam la televizor, le-am admirat foarte mult pe doamna Sofia Vicoveanca şi pe doamna Elena Mândrescu, pe care le consider şi acum modele după care mă ghidez. Fiind mică, 6-7 ani, îmi puneam prosoape în loc de batic sau catrinţă, şi cântam în fiecare seară. Părinţii nu m-au luat în serios, nu s-au gândit că pot face asta pe viitor. Până acum trei ani. În clasa a VI-a. Cântam la serbări, la evenimente din cadrul şcolii şi am avut norocul să îmi iasă în cale doamna Ştefania Puiu. A venit profesoară de educaţie muzicală la noi la şcoală. Ne făcea lecţii de cultura neamului românesc, despre tradiţii. Îmi plăcea să vin şi eu cu informaţii noi, dumneaei ne aducea alte informaţii. Am învăţat multe lucruri. M-a ascultat cântând. Şi i-a plăcut. Mi-a spus că există potenţial de voce, există ureche muzicală şi că prin muncă şi răbdare de fier voi reuşi. Am lucrat doi ani şi jumătate, apoi am avut o frumoasă colaborare cu doamna Claudia Oloieru, o artistă reprezentativă petru zona etno-folclorică a Botoşanilor. Acum m-am înscris în anul I la Şcoala Populară de Arte, la canto popular, clasa doamnei VersaviaVecliuc. De asemenea, mă bucur şi de îndrumarea doamnei Valentina Tipa Lulciuc pe drumul cântecului popular, mereu e prezentă cu sfaturi și îndrumãri.
-Şcoala de Arte te ajută să-ţi perfecţionezi tehnica vocală? Care este scopul acestor cursuri? Vrei o carieră în muzică sau simţi nevoia de a fi cât mai bună, de a-ţi respecta publicul?
-Doresc să fiu cât mai bună, din respect pentru cei care mă ascultă şi mă apreciază, dar din respect şi pentru folclorul românesc. Să iau o melodie şi să nu o cânt bine, să nu am ritm, nici dicţie bună, degeaba o cânt. Prefer să investesc bani, timp, muncă, dar să ştiu că nu îmi este ruşine cu ceea ce am cântat. Este o pasiune mare a mea. Nu îmi doresc să fac o carieră în muzică, vreau să devin profesorară de istorie. Dar îmi place foarte mult şi muzica.-Urmăreşti fenomenul muzical românesc, înţelegi şi cum funcţionează industria muzicală la noi, în special muzica uşoară. Talentul pare să fie, cumva, pe o poziţie secundară, vorbim foarte mult de impresari, de celebrele concerte cu CD-ul, se investesc foarte mulţi bani. Cum e în muzica populară? Ce îţi spun artiştii cu experienţă: "Andreea, stai deoparte, aici e o lume a oamenilor cu bani"? E la fel ca în muzica uşoară?
-Cam la fel!
-Totuşi, are talentul vreo şansă?
-Are, dacă eşti cu adevărat bun. Vedeţi, e adevărat şi că poţi să ai talent, dar dacă nu ai un nume şi nu ai bani să îţi faci o intrare, o deschidere undeva, degeaba ai talent.
-Nu ajungem la ce discutam mai devreme?
-Ba da.
-Revin cu întrebarea: ce şanse are talentul?
-Nu prea are şanse dacă nu sunt şi bani.
-Banii însemnând...
-...înregistrări, repertoriu, melodii proprii. Să plăteşti texte, linie melodică, orchestraţie, înregistrare, apoi televiziuni de folclor, majoritatea sunt private şi costă orice apariţie.
-Ai înregistrat vreo melodie?
-Când voi mai creşte pe plan artistic. M-am gândit că degeaba investesc bani în melodii proprii dacă eu nu stăpânesc bine vocea şi nu am o tehnică vocală înaltă. Omul de rând, dacă vede că reuşeşti să cânţi bine o piesă a doamnei Sofia Vicoveanca, o piesă a doamnei Laura Lavric, te apreciază şi creşti în ochii lui. Abia apoi poţi veni cu o melodie proprie. În viitorul apropiat, când voi mai evolua şi voi învăţa mai multe, îmi voi face şi un repertoriu propriu.
"Vreau să fiu profesoară de istorie!"
-Aşadar, rămâi la muzica din pasiune şi îşi faci planuri pentru o carieră în învăţământ. De ce istorie?
-Pentru că am prins drag de istorie încă din clasa a V-a. Nu mereu mi-am dorit asta. De mică îmi doream să mă fac psiholog. Dar am avut norocul anul trecut să am o profesoară foarte bună, doamna Oana Aioanei, care a văzut acea sclipire din ochii mei şi a început să lucreze suplimentar cu mine, ca apoi să mă trimită la olimpiadă. Iar eu, citind mult în perioada aceea, studiind, găsind tot mai multe informaţii, mi-am dat seama că este ceea ce îmi place şi că este ceea ce vreau să fac pentru viitor. Am fost şi la olimpiadă la cultură civică, gândindu-mă să rămân şi pe zona psihologică. Oscilam, dar în vara aceasta, citind foarte mult din ambele domenii, am decis: vreau să fiu profesoară de istorie. Am cunoscut-o şi pe doamna de la liceu, este foarte bună, m-a făcut să o iubesc din prima clipă. Îmi place în continuare istoria, poate chiar mai mult. Mi-a deschis nevoia de cunoaştere, nu cred că mă voi răzgândi. Asta spun acum. Mă bucur, la Liceul Pedagogic, şi de o doamnă dirigintă extraordinară, doamna Alina Donisă, un om admirabil, demn de urmat.
-Cum arată, pentru tine, profesorul care să te facă să vii cu drag la şcoală?
-Orice profesor trebuie, înainte de a şti să îşi facă ora, să vegheze la corecta şi armonioasa mea dezvoltare. Cred că, în fiecare oră, cinci minute pot fi cedate pentru a povesti ceva care să ne ajute în viaţă...
-...în plaja specializării profesorului sau orice din experienţa lui de viaţă?
-...orice din experienţa lui de viaţă!
-Profesorii sunt de multe ori personaje extrem de interesante, dar puţini te lasă să treci dincolo de zidul omului de la catedră. Aveţi şi profesori care au riscat să vă lase să treceţi dincolo de zid?
-Da. Dar depinde de profesori, de profesorii care i-au format şi pe ei, de metoda proprie. De asta vor exista întotdeauna şi profesori simpatici, dar şi profesori mai puţin simpatici...
"Este important să ştii să te exprimi, chiar dacă nu eşti ascultat şi nici băgat în seamă..."
-Am văzut în postările tale pe FB o anume atitudine, ai reacţii la aproape tot ce se întâmplă în cotidian, în plan social. E important pentru generaţia ta, de 14-15 ani, să vorbeşti răspicat despre lucrurile care contează pentru tine?-Eu tind să cred că da. În primul rând pentru că este părerea mea, şi nu am spus niciodată că aşa e bine, că aşa trebuie să facă toată lumea. Este doar părerea mea şi am dreptul să o exprim public. Da, este adevărat că sunt mulţi tineri în ziua de azi care nu ştiu să se exprime în public, care nu pot să îşi expună un punct de vedere, nici public, dar nici petru ei. Mă ajută pentru viitor. Voi avea situaţii în care va trebui să îmi spun părerea, să comentez ceva, să spun ceea ce cred, ce gândesc. Sunt mândră că reuşesc să îmi spun părerea fără să jignesc pe cineva, fără să supăr, şi totodată şi în semn de solidaritate petru situaţia în sine, pentru oamenii nedreptăţiţi...
-Sunt situaţii în care, ca să îţi expui un punct de vedere, ai nevoie şi de o bună cunoaştere a subiectelor. În general, tinerii nu par interesaţi de contextul social, de contextul politic, administrativ al comunităţii. Pe tine te interesează problemele comunităţii în care trăieşti? Discutaţi în familie, ceea ce ajunge la tine este şi o parte a educaţiei din familie? Cum arată un tânăr care ştie să îşi expună un punct de vedere?
-Trebuie să citească în primul rând, pentru a şti să se exprime.
-Tu ce citeşti?
-Orice. Citesc pentru că îmi place, citesc ceea ce mi se recomandă, şi de la şcoală, dar şi din familie, la recomandarea părinţilor. Este important să ştii să te exprimi, chiar dacă nu eşti ascultat şi nici băgat în seamă, dar asta este societatea în care trăim, măcar eşti cu inima împlinită că ai făcut ceea ce ai considerat de cuviinţă şi nu îţi e ruşine cu ceea ce ai spus.
"Societatea se duce de râpă"
-Cum este societatea în care trăim, Andreea?
-Se duce de râpă!
-De ce crezi asta?
-Pentru că fiecare domeniu decade tot mai mult. Infrastructura, economia, sistemul de învăţământ, sistemul sanitar. Totul!
-Cum simte un adolescent ca tine această decădere? Eşti la o vârstă la care părinţii îţi asigură tot ce ai nevoie. De ce te-ar deranja că economia decade, că nu avem infrastructură...
-În primul rând pentru că mă gândesc la situaţia României şi la atâţia oameni care după revoluţie nu se mai descurcă. Să recunoaştem: în România este greu să trăieşti. Apoi, mă gândesc că şi eu voi fi adult, va trebui să mă întreţin singură, să îmi câştig pâinea. Ori după cum stau treburile şi după cum văd eu că va ajunge ţara noastră, nu prea am cum.
-Ai cunoscut copii rămaşi acasă, cu părinţi plecaţi în străinătate. Ai avut ocazia să le observi tristeţile, căderile.
-Este groaznic. Un fenomen tot mai întâlnit în România. Eu ştiu că fără mama lângă mine nu aş putea...
-Ce dureri au aceşti copii? Sunt atât de importanţi acei bani pe care îi primesc de la părinţii plecaţi departe?
-Nu. Mai bine mănânci o bucată de pâine, dar alături de copil. Îi oferi afecţiunea, înţelegerea ta. Copilul te îmbrăţişează seara, dimineaţa, nu plânge la telefon. Copiii sunt foarte afectaţi de lipsa părinţilor. Se vede asta în atitudinea lor, în comportamentul lor, în notele şi în situaţia şcolară.
-Dacă ar fi să te adresezi celor care au puterea de a interveni în această stare de fapt, există o soluţie viabilă pentru ca aceşti părinţi să rămână acasă lângă copiii lor?
-Ar fi mai bine ca în România să nu existe oameni foarte bogaţi şi oameni foarte săraci. Să ne permitem cu toţii o pereche de pantofi. Sunt mulţi copii care nu îşi permit.
-Ajungem la problema locurilor de muncă?
-Da. După revoluţie nimic nu mai merge.
-Avem, totuşi, multe mall-uri...
-Da. Dar nu mai avem industrie, acele fabrici unde lucrau mulţi oameni. Aveam produsele noastre româneşti, nu trebuia să importăm din străinătate. Prea multe magazine avem azi, prea multe mall-uri. Cu banii cu care s-a făcut un mall se făcea un spital sau un centru de noapte pentru oamenii nevoiaşi.
-Dar acestea nu aduc bani.
-Totul se învârte în jurul banilor. Pentru că mulţi dintre noi asta acceptă. Dacă am vorbi mai mulţi, dacă ne-am opune, s-ar schimba ceva, cu siguranţă.
-Nu mai avem produse româneşti, zici. Cum vezi tu identitatea noastră, ca popor. Venind din istorie spre zilele noastre, am câştigat sau am pierdut?
-Am pierdut. În trecut, România era cunoscută prin reuşite. Acum, când spui România...
-Avem, iată, olimpici internaţionali, sportivi...
-Este un grup de oameni în străinătate care laudă olimpicii şi sportivii. Dar pe mapamond suntem cunoscuţi ca un popor care fură, o ţară săracă, fără posibilităţi şi fără viitor.
-Suntem, din nou, o ţară a extremelor? Copii ori foarte deştepti, ori submediocri? Scoatem vârfurile în faţă, dar de fapt suntem la un nivel foarte jos din punct de vedere educaţional? Ce ţi se pare mai important? Un procent foarte mic de premianţi sau un procent foarte mare de copii care să ştie să citească corect, pregătiţi pentru viaţă?-Cadrele didactice să încerce să aducă toţi copiii la un nivel cât mai apropiat. Se preferă, e adevărat, să se pregătească tot mai mulţi elevi pentru olimpiade, pentru că atunci apare şi numele profesorului acolo, e o mândrie pentru el. Da, nu eşti lăudat, ca profesor, dacă aduci cât mai mulţi elevi slabi la nivel de 7 şi 8, dar ştii că ai muncit cu fiecare şi ştii că chiar şi pe cel mai limitat copil l-ai adus la un nivel mulţumitor.
-Nu e tot o problemă a sistemului? Încurajarea vârfurilor, fără a ajuta acolo unde avem cu adevărat probleme?
-Da. În mediul rural, mai ales, unde sunt trimişi profesori necalificaţi.
"Să îi mulţumeşti Lui Dumnezeu pentru că te-a trezit dimineaţă"
-Cum vezi această aşa-zisă toleranţă a tinerilor din ziua de azi? Promovarea unor simboluri, curente din afară care nu ţin de trăirile noastre, de specificul nostru? E un fel de teribilism, de bravadă?
-Cred că vor să iasă în evidenţă. Vezi că toată lumea face aşa... dacă părerea ta este alta decât a grupului e posibil să fii dat la o parte. Pentru că eşti altfel. Pentru că ai avut curaj. Fiecare face ce vrea. Dumnezeu este făcut să crezi în el sau să nu crezi în el. El nu te obligă. Îţi oferă posibilitatea de a crede în el, dar şi de a te întoarce cu spatele la el. Depinde de educaţie, de religia făcută la şcoală. Am avut o profesoară de religie foarte bună, de la care am învăţat foarte multe şi am înţeles ce înseamnă Dumnezeu.
-Deci ora de religie nu e doar o oră care aduce un 10 la media generală?
-Depinde şi de profesor. Eu cred că ora de religie contează foarte mult pentru spiritul nostru creştin. La ora de religie te formezi ca om, dar şi ca bun creştin.
-Ce înseamnă să fii bun creştin, Andreea?
-A fi bun creştin... Câte definiţii!
-Ce înseamnă acum, la vârsta asta ta adolescentină...
-În primul rând, să nu îl negi pe Dumnezeu, să nu îţi negi religia. Să fii mândru că eşti creştin. La urma urmei, spun şi eu ca toată lumea: să mergi şi la biserică. Să îi mulţumeşti Lui Dumnezeu pentru că te-a trezit dimineaţă, să îi mulţumeşti pentru ceea ce ai şi să nu ceri nimic, Dumezeu ne dă exact cât merităm şi ceea ce ne trebuie. Îi cerem doar îngăduinţă să mergem mai departe.
-Ai simţit ajutorul lui Dumnezeu?
-De multe ori! Am avut situaţii în care nu găseam calea de scăpare. Mă rugam la Dumnezeu şi simţeam cum apoi îmi veneau idei, totul se rezolva de la sine şi reuşeam să rezolv orice problemă. Simţeam că Dumnezeu e acolo, că mă iubeşte, cum ne iubeşte pe toţi.
"E mai bine să încercăm să ne schimbăm pe noi, ca oameni, decât să tragem de cel de lângă noi"
-Cum vă educă părinţii, pe tine şi pe sora ta? Cât contează educaţia în familie?-Educaţia în familie contează foarte mult. Sunt acei 7 ani de acasă, dar eu pot spune că am fost educată cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de neam. Altfel nici nu ai cum. Părinţilor mei nu le este ruşine cu mine, nu se gândesc că aş face ceva greşit, că aş face rău cuiva, că aş jigni sau mi-aş face de râs familia. Niciodată! Asta este foarte important. Din prea multă dragoste pentru copii, în ziua de azi se uită educaţia. Sunt familii diverse, cei care trăiesc foarte bine oferă copilului totul de-a gata şi el uită să mai preţuiască ceea ce are, iar cei care nu au mai degrabă îşi educă copilul cum trebuie.
-Andreea, ai un mesaj pentru tineri, pentru adolescenţi?
-Tinerilor din generaţia mea... Să citească. Să nu uite că sunt români, să nu îşi nege rădăcinile, să se concentreze pe viitorul lor, să se afirme prin muncă, prin învăţătură. Să nu se mai uite în ograda vecinului şi să comenteze ce face cel de lângă el. Pentru că la asta suntem buni cu toţii, foarte puţini avem spiritul autocritic dezvoltat pentru a putea vedea ce greşim noi. E mai bine să încercăm să ne schimbăm pe noi, ca oameni, decât să tragem de cel de lângă noi. Să fim fericiţi, să fim drepti, să fim cinstiţi, să nu uităm că Dumnezeu e mare şi vede. Dacă am face toate acestea, dacă nu am am căuta mereu motive de ceartă, dacă nu am mai fi răi şi urăcioşi, am fi aşa de fericiţi şi poate că ne-am reveni! Ne-am reveni cu siguranţă!
(A consemnat Florentina Toniţă)
