Tatiana de Rosnay - SE NUMEA SARAH

Tatiana de Rosnay - SE NUMEA SARAH

Vinovăţia derivă dintr-o greşeală, este un sentiment acut care alterează felul în care ne percepem pe noi înşine şi influenţează calitatea relaţiilor cu ceilalţi.
 
De fapt, nu cred că există greşeli. Există doar lecţii de viaţă. Trebuie acceptate şi înţelese. Unele sunt, însă, atât de viclene, încât nu poate fi surprinsă fisura prin care sentimentul de vinovăţie se strecoară în noi, ne macină pe dinăuntru şi, pândind clipa când am devenit vulnerabili, ne spulberă ca pe un castel de nisip. Pe care noi înşine l-am construit prea aproape de valuri.

Uneori, îl putem reclădi, am învăţat deja că trebuie să păstrăm o anume distanţă între valuri şi noi. Dar, ce ne facem dacă valurile sunt mari şi ţărmul este foarte îngust?
 
Construit prin intermediul alternanţei, procedeu (din păcate) suprasolicitat în literatura contemporană, atât de utilizat, încât a devenit un clişeu, romanul „Se numea Sarah”, scris de Tatiana de Rosnay, trasează arhitectura fragilă a unui castel de nisip construit pe o fâşie îngustă de plajă, măturată de valuri uriaşe stârnite de o furtună din larg. Furtună care se numea Al Doilea Război Mondial.
 
Razia de la Vélodrome d’Hiver, din Parisul ocupat al anului 1942, este doar unul dintre valurile distructive şi defineşte un moment tragic de care Franţa refuză să îşi amintească, fiind marcat în fiecare 16 iulie doar de un grup relativ restrâns şi de câteva articole în presă.
 
Conform istoriei, Razia de la Vélodrome d’Hiver  (Velodromul de Iarnă) a fost cea mai mare razie realizată în Franţa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a avut loc în data de 16 iulie 1942 şi a vizat în special evreii străini sau apatrizi, refugiaţi în Franţa. Obiectivul acestei operaţiuni a fost restrângerea numărului de evrei din Franţa ocupată de nazişti.  Regimul colaboraţionist de la Vichy a mobilizat, sub codul „Vânt de primăvară”, întreaga poliţie franceză. Astfel, aproape 4.500 poliţişti, jandarmi şi voluntari francezi au căutat (după liste minuţios întocmite din timp) şi au arestat aproximativ 13.152 de evrei, inclusiv 4.115 copii, care au fost ţinuţi închişi timp de 5 zile, în condiţii inumane, pe Vélodrome d’Hiver, „un faimos stadion acoperit, unde aveau loc concursurile de ciclism”, după care au fost trimişi în lagăre de aşteptare, ca cel de la Drancy, de unde au fost duşi în lagărele de exterminare din Polonia.

Au supravieţuit deportării mai puţin de o sută de persoane, dintre care niciun copil.

Un articol despre acest subiect trebuie să scrie Julia Jarmond, jurnalistă americană stabilită la Paris, căsătorită cu Bertrand Tézac, pe care însăşi fiica lui îl descrie ca fiind „grosolan”, şi a cărui energie este canalizată în mod special doar către păstrarea aparenţelor.
 
În timpul cercetărilor întreprinse în vederea redactării articolului, Julia descoperă secrete care leagă familia soţului ei de familia de evrei ridicată în dimineaţa zilei de 16 iulie 1942 din apartamentul care, ulterior, fusese repartizat bunicilor paterni ai lui Bertrand. Redecorarea acestui apartament, în mai 2002, în care Julia, Bertrand şi fiica lor, Zoë, urmează să se mute, declanşează principalul conflict interior, între dorinţa de a păstra aparenţele de familie perfectă şi datoria pe care Julia simte că o are faţă de acea familie de evrei, datorie care nu se împacă deloc cu cea faţă de familia Tézac, pe membrii căreia îi consideră vinovaţi de nepăsare, din cauză că s-au mutat fără prea multe remuşcări în apartamentul rămas liber, ca multe altele, de altfel, după razia de la Vélodrome d’Hiver.
 
Necunoscând decât frânturi din această istorie secretă a familiei, Julia îi condamnă pe socrii ei şi pe bunicii soţului, până în clipa în care socrul său, Édouard, nemaiputând suporta presiunea adevărului, care, oricum, ameninţa să erupă, va povesti un episod din copilărie, care i-a marcat toată viaţa şi a cărei povară au purtat-o doar el şi tatăl lui: „- Nu am avut nimic de-a face cu arestarea acelei familii, repetă el cu convingere. Au fost luaţi în timpul Raziei de la Vél’ d’Hiv’. Nu i-am turnat noi, nu am făcut nimic de genul ăsta...” „A fost acea concierge, Madame Royer. Era prietenă cu portăreasa noastră în vremea când locuiam pe rue de Turenne, nu departe de rue du Saintonge. Madame Royer o plăcea pe Mamé. Mamé era amabilă cu ea. Ea a fost prima care le-a spus părinţilor mei că apartamentul e liber. Chiria era bună, mică. Apartamentul era mai mare decât cel de pe rue de Turenne. Asta s-a întâmplat.” Aflând că Julie caută supravieţuitori din familia aceea de evrei, foştii locatari ai apartamentului lor, izbucneşte: „- Fetiţa [...] s-a întors. La vreo două săptămâni după ce ne-am mutat. A venit înapoi pe rue du Saintonge. Eu aveam doisprezece ani. N-am să uit niciodată. N-am s-o uit niciodată pe Sarah Starzynski . [...] Şi acum parcă-i aud urletul [...] N-am să pot să i-l uit. Niciodată.”
 
Mărturisirea lui Édouard Tézac şi noi amănunte care o completează pe măsură ce investigaţiile continuă, o determină pe Julie să parcurgă un drum iniţiatic menit să ridice la suprafaţă frustrări mai vechi, adânc sedimentate în subconştient: pentru Bertrand, ea nu a fost decât soţia exotică din Boston, Massachusetts, „L’Américaine”, alături de care a trăit 15 ani şi pe care a înşelat-o mereu cu Amelie, fosta iubită. Reacţia lui la aflarea veştii că este însărcinată - „Julia. În mai puţin de trei ani o să împlinesc cincizeci de ani. [...] Nu vreau să fiu un tată bătrân. [...] Nu putem păstra copilul ăsta, Julia [...] Acum avem o altă viaţă. În curând, Zoë o să fie adolescentă. Tu ai patruzecişicinci de ani. Viaţa noastră nu mai e la fel. Un bebeluş nu şi-ar mai avea locul în viaţa noastră.” - o îndepărtează definitiv pe Julia de el şi i-l descoperă aşa cum este în realitate: superficial, egoist şi snob.
 
Întâlnirea cu William Rainsferd, fiul lui Sarah, refuzul de a pierde copilul şi divorţul de Bertrand,  o aduc pe Julie înapoi acasă, în America, alături de famile şi de prieteni şi îi dezvăluie întreaga poveste a fetiţei care „se numea Sarah”.
 
În dimineaţa de demult, din 16 iulie 1942, Sarah este arestată împreună cu părinţii ei, de poliţia franceză, în urma acelei operaţiuni care purta, ironic, numele de „Vânt de primăvară” şi care a rămas în istorie sub numele de „Razia de la Vélodrome d’Hiver”. Avea 10 ani. Fratele ei, de 4 ani, o roagă să îl încuie în dulapul din camera lor, o ascunzătoare secretă, greu de observat, dar ea refuză. „- Mă duc la locul nostru secret, şopti el./ - Nu! îl grăbi ea. Trebuie să vii cu noi./ Îl apucă de mână, dar el se smuci din strânsoarea ei şi se strecură în dulapul lung şi adânc, ascuns în peretele din camera lor.” Sarah se lasă convinsă: „Acum vedea chipul micuţ al fratelui ei, care o privea din întuneric. Strângea la piept ursuleţul de pluş preferat şi nu mai era înspăimântat. Poate o să fie în siguranţă acolo. Avea apă şi o lanternă. [...] Poate că deocamdată ar trebui să-l lase acolo. Bărbaţii nu-l vor găsi niciodată. Ea o să se întoarcă după el mai târziu sau în timpul zilei, când vor fi lăsaţi să vină iar acasă.”
 
Pe drum, reacţia tatălui ei o cutremură: „Tatăl ei o privi cu ochi mari, stranii, şi o apucă strâns de mână. [...] Şi, spre disperarea ei, văzu cum ochii i se umpleau de lacrimi./ Îl trase de mânecă. Nu suporta să-şi vadă tatăl plângând./- Papà, spuse ea, o să ne întoarcem acasă, nu-i aşa? O să ne întoarcem acasă după ce ne strigă numele?/ Tatăl îşi şterse lacrimile şi o privi cu ochi îngrozitor de trişti, în care ea nu suporta să privească./- Nu, răspunse el, nu ne întoarcem. [...]/- Ce vrei să zici, papà? [...] Dar i-am promis că o să mă întorc, papà. I-am promis.”
 
Restul este o poveste tulburătoare în care până şi cuvintele resimt povara pe care o poartă. Nimic nu ne pregăteşte pentru adevărul descoperit odată cu întoarcerea fiecărei pagini. Nimic nu poate reclădi castelul de nisip care „se numea Sarah”, şi accidentul de maşină care pune capăt încercărilor ei de a reconstrui lumea după tiparul dinainte de razia de la Vélodrome d’Hiver este, de fapt, o sinucidere. Doar în prezentul anului 2005 se reface echilibrul tulburat în intrigă de aparent banala sarcină trasată de Joshua, directorul revistei săptămânale americane din Paris, „Seine scenes”: „- Julia [...] subiectul ăsta îţi vine mănuşă – a şaizecea comemorare a Vel’ d’Hiv’.” Şi de acceptarea acestei provocări de către jurnalista Julia Jarmond: „- Bine, am zis hotărâtă, privindu-l pe Joshua. OK, ce am de făcut?”
 
Romanul „Se numea Sarah”, scris de Tatiana de Rosnay, este o carte pe care o salvează subiectul incitant, inedit pentru mulţi dintre noi. Dar autoarea apelează la şantajul emoţional, prin alegerea  unor  copii ca personaje principale - unul prezent, celălalt absent - pentru a atrage atenţia asupra pericolului de a uita un eveniment tragic, mai puţin mediatizat şi aproape necunoscut publicului larg. De asemenea, prezenţa a numeroase clişee scad din valoarea poveştii. Sunt tentată să amintesc de stilul jurnalistic, cu concizia şi accesibilitatea discursului, destinat unui public eterogen, cu o pregătire profesională diferită sau cu diverse niveluri de cultură, stil caracterizat de scopul informativ şi persuasiv, de o oarecare sobrietate, apelând la amănunte şi artificii narative care susţin încercarea de a surprinde şi de a captiva. Dar mă gândesc la profesia personajului principal şi sunt tentată să iert acest păcat, acceptând intenţia autoarei de a redacta romanul ca pe un articol de ziar ale cărui dimensiuni generoase sunt justificate de importanţa subiectului, care nu poate fi tratat în câteva coloane.
 

Recomand (de acelaşi autor): „Vieţi secrete”.

Mihaela ARHIP, Provocar(t)e

 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Loc de dat cu…EPIGRAMA (XLI)

Duminică, 19 Mai 2019
820

Loc de dat cu…EPIGRAMA (XL)

Duminică, 12 Mai 2019
1920

Loc de dat cu… EPIGRAMA (XXXIX)

Duminică, 5 Mai 2019
2092

Loc de dat cu…EPIGRAMA (XXXVIII)

Duminică, 28 Aprilie 2019
2200

Loc de dat cu… EPIGRAMA (XXXVII)

Duminică, 21 Aprilie 2019
1483

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Ministrul Energiei, despre scumpirea gazelor românești: Nu văd care e problema!

astăzi, 14:58
43

Cresterea importurilor de gaze, ca urmare a faptului ca pretul de productie interna pentru agentii economici a devenit mai mare, nu reprezinta o problema, a declarat, marti, ministrul roman al Energie...

Astăzi, ora 18.30: FC Hermannstadt - FC Botoșani. "Credem că putem termina pe primul loc acest play-out!"

astăzi, 14:13
96

Andrei Patache, fundașul dreapta al echipei FC Botoșani, a declarat la conferința de presă premergătoare duelului de marți, ora 18:30, de la Sibiu, cu FC Hermannstadt, că nu ar fi o surpri...

Botoșănean rănit în urma unui accident rutier, la Salcea!

astăzi, 13:46
190

Luni, în jurul orei 18.00, în timp ce conducea autoutilitara pe DN 29, în orașul sucevean Salcea, un bărbat de 52 de ani, din comuna Stulpicani, nu a păstrat distanța regulamenta...