Aţi văzut vreodată un stejar care-şi aruncă ghinda? Este unul din cele mai frumoase spectacole pe care natura le oferă celui care are răbdarea să vadă şi să înţeleaga. E pregătit timp de câţiva ani, pentru că stejarii nu pot rodi în fiecare toamnă. Unele specii au nevoie chiar de 8 ani. Apoi vine momentul, şi tone de rod acoperă literalmente pământul dacă stejarul e singur-singurel într-o margine de pădure sau un luminiş, adică dacă nimeni nu-l concurează la razele soarelui. Sute de mii de fructe perfecte pentru câţiva puieţi, cel mai adesea din sămânţa înghiţită pe nemestecate de un mistreţ şi nedigerată. Pentru că o altă condiţie pentru a avea puiet este ca cineva s-o ducă mai încolo, la umbra marilor stejari necrescând, vorba lui Brâncuşi, decât ciupercile. Lecţia pe care natura ne-o dă de fiecare dată când ne uităm la ea este, fără greş, cea a risipei maiestoase.
O sută de mii de spermatozoizi pentru un singur ovul, poate două. Sute de iezi din care doar o mică parte ajung cerbi. Gâze de o zi cu nimic inferioare în perfecţiune broaştelor care trăiesc o sută cincizeci de ani. În lumile normale, risipa oamenilor are modalităţi sublime de expresie, şi nu e cu nimic mai prejos decât generozitatea naturii. Ospitalitatea e una dintre ele şi găsim la popoarele premoderne expresii foarte greu de digerat pentru noi. A rămas de referinţă în literatura preislamică anecdota văduvei singure din deşert care, pentru a-şi hrăni cum se cuvine oaspetele, îşi sacrifică singura cămilă. Fireşte, pentru ca totul să fie de un fast imposibil de receptat pentru moderni, cel ospătat astfel este călătorul arhetipal, cel pe care îl aduce soarta în locuinţa ei umilă şi care va pleca apoi pentru totdeauna, fără vreo posibilitate de a-şi dovedi recunoştinţa. Darul e alt corespondent al risipei oamenilor. Fără gând ascuns, fără dorinţa de a ieşi prosteşte în evidenţă, fără profit calculabil, fără vreo speranţă oarecare de a primi ceva înapoi. Doar a da celui ce are nevoie, sau celui pe care-l iubeşti, sau celui ce se iveşte în cale.
Prin pilda semănătorului, Iisus Hristos restabileşte ordinea veritabilă a lucrurilor, prezentându-ni-se ca risipitor. N-a venit să ne dea cu porţia, Dumnezeu nu e la cartelă, a venit să ni se împrăştie, să ne acopere discreţionar, nemăsurat. Logosul nu-i farmacie, la pipetă sau la gram, e explozie, e carnaval, e beţie, e pierdere ca să fie regăsire. Iisus e boier tocmai pentru că nu calculează, el aruncă sămânţa şi-n drum, şi-n şanţuri, şi pe ogoare, şi pe tractoare. E ca samuraii din Japonia feudală, care-şi făceau un titlu de onoare din a ignora orice rudimente de matematică. Iisus e mult. Dă fără să i se ceară, copleşeşte prin absenţă, e furtună, e deşert, e lună plină. Iisus e luxul necesar. În faţa lui resimţim aceeaşi beatitudine pe care ne-o dau teii şi salcâmii în floare, aceeaşi revărsare de neînţeles pentru mintea noastră strâmtă. Ospitalitatea, darul, generozitatea, iertarea – toate acestea sunt forme ale risipei pe care noi, modernii le-am înlocuit, printr-o strâmbare a minţii greu de închipuit, cu civilizaţia schimbului. Dacă lumea noastră s-ar reduce vreodată la nivelul unui stejar, acesta ar face o singură ghindă, şi aceea după o mare scremere.
