Modelul aproapelui și aroganța binelui care nu-ți aparține!

Ne complacem într-o sfântă așteptare. Să ni se dea, să ni se spună, să ni se indice, să ni se șoptească, să ni se dicteze, să ni se ordone! Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie (și iubire) faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om.

Modelul aproapelui și aroganța binelui care nu-ți aparține!

 Memorialul Sighet  

M-au marcat profund câteva întâmplări trăite de oameni în momente crâncene, în închisorile comuniste.

Un deţinut primeşte o pedeapsă cu bătaia. Omul era îngrozitor de slab, nu ar fi suportat nicio palmă, darămite o bătaie la tălpi sau lovituri care rupeau carnea de pe trup. Atunci un coleg de suferinţă strigă: Bate-mă pe mine în locul lui! A fost bătut în locul aceluia. S-a întors în celulă cu capul tumefiat, ochii nu i se mai vedeau. A fost aruncat jos, un maldăr de carne. Dar era liniştit şi cu inima caldă: îşi salvase, în mod sigur, colegul de la moarte!

Filosoful Mircea Vulcănescu, închis la carceră, unde câteva zeci de deţinuţi erau nevoiţi să stea într-o celulă întunecoasă, cu mâzgă şi nămol rece, fără ferestre, s-a întins pe jos şi le-a spus celor tineri să se aşeze pe el, pentru a-şi salva măcar ei zilele. Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit atunci si a murit, nu înainte de le spune celor de faţă: Să nu mă răzbunaţi!

La Canal. Muncă de salahori, pe arşiţă, ploaie sau zăpadă. Unul se trezeşte dimineaţa cu perna plină de sânge. "Ai lipsă de calciu", îi spune alt deţinut. Peste câteva zile, cel care îi pusese "diagnosticul" cere să fie luat în echipa de voluntari care muncea în stufărişul Bălţii. Pleca dimineaţa, ajungea seara zdrobit de efort. După un timp, le prezintă tuturor preţioasa recoltă: într-o cârpă murdară strânsese coji de ou, bucăţi una cu penele, de prin cuiburile în care păsările îşi clociseră puii. "Uite, ţi-am adus calciul", zice. La vederea cojilor în două cu pene şi sânge de la puii iviţi în grabă, omul nostru se ridică şi refuză să bage în gură asemenea grozăvenie. Zilele se scurg. "Ia spune, mai murdăreşti perna de sânge?", vine întrebarea. "Nu", e răspunsul, "de un timp nu mai am nimic". "Pai înseamnă că au fost bune cojile alea". Într-un Iad cum a fost cel de la Canal, un om se oferă voluntar într-o echipă de muncă (nu că altfel nu ar fi muncit din greu!!), iar apoi, zile în şir, pisează pe ascuns cojile de ouă, le strecoară în blidul de mâncare şi aşteaptă senin ca celălalt să se înzdrăvenească.

Poveşti simple. Dar ne vedem în măcar una dintre aceste situaţii? Vorba devine faptă sau trăieşte doar orgoliul cuvântului rostit?  Este modelul aproapelui, iubirea necondiționată, dar care zidește în om.

E adevărat că noi, cei ai zilei, rămânem la adăpostul comod al lui "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Așa ne-a lăsat Iisus porunca iubirii... de sine. Dar, ziceam și altă dată, Iisus se dovedeşte a fi un Învăţător excepţional, pentru că ne simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar ne şi pregăteşte pentru ce are să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!". O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat.

Nu e întâmplătoare alăturarea poveștilor din spațiul concentraționar cu această învățătură creștină.

Pentru cei care se mai îndoiau cu privire la "miza" pe care au urmărit-o comuniştii (ieri şi azi), iată ce scria colonelul Crăciun, şeful Penitenciarului Aiud (da, Vişinescu era uneori mic copil pe lângă el!), într-o caracterizare pe care i-o făcea părintelui Arsenie Papacioc: "În detenţie a avut permanent o atitudine duşmănoasă, în rândul celorlalţi deţinuţi încercând şi uneori reuşind să-i determine să creadă în puterea divină. (...) Este predispus să continue şi în stare de libertate activitatea duşmănoasă pe linia propagandei religioase" (ACNSAS, Fond informativ, dosar 185003/2, fila 287).

De asta le-a fost teamă atunci, de asta se tem şi astăzi! Nici nu îndrăzneau să pronunţe numele lui Dumnezeu (îi ziceau, tremurând, "putere divină”).


Sfânta așteptare!

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie (și iubire) faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om.

De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem.

Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scrupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.

Ne complacem într-o sfântă așteptare. Să ni se dea, să ni se spună, să ni se indice, să ni se șoptească, să ni se dicteze, să ni se ordone!

Nemulțumirea devine imperativă: Nu am posibilități! Și așa ne trezim în imposibilitatea de a căuta, de a afla, de a munci, de a iubi. Pentru că de toate, dar absolut de toate, este responsabil partidul. Iar politicianul este statuia la care ne închinăm.

Am primit cu țârâita bani pentru un biet drum? Mulțumim din inimă partidului. Au zăngănit câțiva lei în plus la salariu, la pensie? Partidul e mărinimos. Se mai completează lista cu ceva medicamente? Ministrul de cutare culoare e mai bun decât ăl de a fost până ieri. S-a reparat un acoperiș la școala la care oricum nu mai sunt elevi? Recunoștință veșnică!

Nu ne mai gândim că drumurile, salariile, pensiile, medicamentele, școlile sunt construite din banii noștri. Că noi strângem la un loc și ei împart. Dar că împărțeala se face cu surle și trâmbițe, ca și cum ne-ar fi de pomană.

Care este, așadar, diferența dintre aproapele care își dă viața și aroganța binelui care nu îți aparține?  

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

La mulți ani, cu reverență: Dionisie VITCU - 80!

astăzi, 19:10
342

Este unic, este inimitabil. Timbrul vocal al actorului plecat din Ibăneștii Botoșanii și-a făcut loc de multe decenii în tezaurul de aur al teatrului românesc. Anul acesta, Senatul UN...

O lume în care nevinovații mor. Vinovații pleacă pur și simplu!

Miercuri, 13 Decembrie 2017
396

I-am cunoscut în urmă cu vreo 15 ani, la un cenaclu în care sporovăiam poetic și ne zăpăceam orgoliile, ale lor adolescentine, ale mele așa-zis profesionale (sarcină de serviciu). V...

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
888

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Dar, de la o vreme, din ce în ce mai greu ne recunoaștem. Și doar atât de frumo...