Gellu DORIAN: Ce fel de om este scriitorul român

Gellu DORIAN: Ce fel de om este scriitorul român

Cînd scriitorul era doar un simplu cronicar al evenimentelor petrecute pînă la el sau în timpul vieţii lui, fără conştiinţa actului estetic, artistic în fond, ci doar atent la fapte şi cronologii, sau doar poet al unei curţi, ori vagabond prin hăţişurile lumii, şi de astfel de talente sunt pline secolele din antichitate pînă în prezent, unii clădindu-şi opera în lungi poeme anonime, pierzîndu-şi numele fără nici o pretenţie, nu ca un erou celebru, Ahile, care a dorit ca numele să-i rămînă în veşnicie pentru faptele sale crunte, deci pe atunci nu se punea problema sau întrebarea din titlul acestei tablete. Era şi el un om ca toţi oamenii, fără privilegii, fără distincţii, ci supus aceloraşi drepturi şi obligaţii ca toţi ceilalţi oameni de rînd. Accederea lui în diverse trepte sociale s-a făcut tîrziu, iar atunci cînd era tolerat în jurul regilor, împăraţilor, la curte, fie era acceptat în preajma măscăricilor, actorilor, clovnilor, fie ca apropiaţi ai marilor demnitari. Poet sieişi ca împărat a fost doar Nero – un model care n-a fost urmat! Şi de aici, din amestecul în alte treburi decît cele artistice, s-au creat modelul şi modificarea structural-comportamentală a scriitorului, care, conştientizîndu-şi importanţa operei sale, în fond a existenţei sale şi după ce dispare, a început să transforme omul din el. Şi ce fel de om a devenit, din acel moment, scriitorul? 

Se poate, desigur, generaliza, se pot trage linii şi evidenţia tipologii, caractere, începînd cu Homer, care n-a lăsat nimic scris, dar căruia i se atribuie celebrele poeme epice ale Eladei, aşa cum regelui Arthur îi sunt atribuite sumedenii de fapte care i-au consolidat o posteritate istorică demnă numai de un conservatorism britanic, şi trecînd prin Dante, să zicem, Shakespeare, un alt caz britanic de operă colectivă, generată de un nume în spatele căruia se ascunde o epocă a unei mari culturi, şi pînă în zilele noastre, la nume de scriitori care tînjesc după glorie, unii chiar uitînd că pentru asta îţi trebuie o operă, nu numai jocuri conjuncturale din care să-ţi tragi foloasele. Şi exemplele de acest tip, de ultim moment, în spaţiul literaturii române, sunt nenumărate. Pe unele le-a cuprins uitarea, pe altele doar indexul sau lexicoanele făcute în fugă, pe bază de vanităţi, cu vădite amenzi ale timpului. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre ce fel de om este scriitorul. Şi în cazul nostru, ce fel de om este scriitorul român.

Am mai scris despre acest aspect, despre omul în care se naşte scriitorul sau scriitorul în care este omorît omul. După Nicolae Manolescu, literatura română ar însuma cam cinci secole şi jumătate de existenţă, din care doar ultimul secol şi jumătate ar fi populat de scriitori în sensul adevărat al cuvîntului, aş spune eu. Suficient pentru a face o analiză a evoluţiei omului în scriitor sau a involuţiei scriitorului în om.

Adevăratele conflicte în viaţa literaturii române au început în partea a doua a secolului XIX. Pentru că poţi vedea caracterul unui om, şi în cazul nostru al unui scriitor, numai privind în modul lui de a convieţui, de a coabita, să folosesc acest termen la zi, într-o lume care îşi împarte straturile sociale mai mult decît tranşant, ci chiar schismatic. Şi cel mai celebru conflict, din care s-a putut vedea clar omul din scriitor, este cel dintre I.L. Caragiale şi Caion - deşi aici este vorba de un proces de paternitate a unei scrieri, în care doar unul s-a dovedit a fi scriitor cu adevărat, dar şi om, Caragiale. Nu acelaşi lucru l-a făcut Caragiale în relaţia cu Eminescu, care, deşi nedeclarată public, a ieşit în evidenţă în bîrfele epocii, mai ales cele legate de Veronica Micle. Omul Caragiale aici şi-a arătat arama. Şi asta, evident, în defavoarea lui. Dar şi arama Veronicăi s-a ivit şi de aici, dar şi din alte momente legate de relaţia ei cu Eminescu. Omul Eminescu a pierdut de fiecare dată, devenind un fel de Iov, căruia i se ia totul, i se aruncă cu noroi în faţă, i se fac zilele negre. Singurul loc în care el şi-a putut manifesta nemulţumirile a fost opera, cea care a rămas şi care dezvăluie peste timp un caracter demn. Nu acelaşi caracter l-a arătat Al. Macedonski în relaţia, indirectă, cu Eminescu, prin acele murdare rînduri scrise la adresa colegului suferind, aşezîndu-se, Macedonski, din perspectiva istoriei literare, în acest caz, alături de celebrul Grama, al cărui caracter, deşi profesor de înalte şcoli morale, rămîne, în această relaţie, unul infect. Tot în epocă ne putem gîndi, din perspectiva omului din scriitor, la relaţia dintre Eminescu şi Creangă, una exemplară, cel puţin în ceea ce priveşte apropierea lor sufletească, îndemnurile creative cu adevărat prieteneşti, de consolidare a sufletului, eliminînd invidia, care, de regulă, sluţeşte omul, sufletul omenesc. În ce priveşte relaţia Maiorescu-Eminescu, aici, din punct de vedere al omului, se pot vedea la Maiorescu, pînă la un punct, o grijă autoritară şi un respect faţă de un talent care va străbate timpurile, talent în care se ascunde un mare om. Caracterele aici se diferenţiază şi se poate observa moralitatea celui care oferă din timpul lui, Maiorescu, dăruind pentru a-şi dobîndi şi el un loc în posteritate, meritat prin ceea ce a însemnat deschiderea criticii literare româneşti, şi demnitatea celui care primeşte, ştiind că merită, dar care, din motivele unei exigenţe artistice duse pînă la limită, nu se mulţumeşte cu ce primeşte. Pare a fi aici un hiatus, dar omul din Eminescu nu poate renunţa la conştiinţa propriei valori pentru a se umili şi a se arăta mulţumit de un gest nobil – şi mă refer aici la editarea poeziilor lui Eminescu, carte pe care poetul o respinge cu un gest dur, rămînînd pentru un timp departe de Maiorescu, dar, recunoscîndu-i autoritatea critică, îi încredinţează, prin Simţion, lada de manuscrise. Ambii sunt caractere puternice, unul fiind şi un om al puterii, un Dumnezeu, altul, un om cu puterile măcinate, un Iov, care pierde totul în timpul vieţii, pentru a avea totul după moarte, în posteritate.

Rămînînd tot în epocă, nu-l putem trece cu vederea pe Vasile Alecsandri, viţă boierească, demnitar, cu relaţii de la nivelul lui Vasile Porojan la mari oameni politici ai vremii. Însă omul din el s-a arătat şi atunci, cînd un grup de breslaşi, scriitori ieşeni, au venit să-l ure de Anul Nou la Mirceşti şi acesta nu le-a deschis porţile. Gest ce-i pune caracterul în bagajul unui om mic. Nu aşa, cum să zicem, că a fost, cu ceva timp în urmă, boierul şi demnitarul Costache Conachi, ale cărui porţi erau veşnic deschise, chiar şi pentru cei care nu-i doreau binele. Caracter de om mare.

Venind mai spre noi, secolul XX este plin de exemple clare de scriitori care s-au urît între ei, unii pînă la moarte, alţii cu o răceală demnă de Inchiziţie, mai ales atunci cînd au devenit slugi ale unei ideologii totalitare, pierdante (vezi cazurile lui A. Toma, în asocierea cu Vitner împotriva operei eminesciene, şi Mihai Beniuc, în decizia criminală în ceea ce l-a privit pe Lucian Blaga, şi altele). Nici Mihail Sadoveanu, o fire de lume pînă la sosirea belşevicilor, şi alta de slugă supusă, în folos propriu, după instalarea acestora în fruntea puterii din România. Caz trist, de neomnie! Schimonoşenia din apusul vieţii a făcut ca în jurul marelui talent Tudor Arghezi să se ţese o sumedenie de povești care definesc un om cu comportamente conjuncturale, ca de altfel şi cele ale lui George Călinescu în privinţa unor decizii luate de ochii demnitarilor bolşevici pentru a ieşi el bine. De asemenea, hîtroşenia lui Camil Petrescu. Răutatea este una relevantă în definirea omului din scriitor. Răutatea contagioasă a lui Eugen Barbu faţă de congenerii săi, diabolic în atacurile sale – vezi luptele între el şi Marin Preda, dar şi lupta dusă cu Ion Caraion, alte şi alte bătălii şi rapturi – este exemplară, în acest context, de om lipsit total de caracter. El este un aspect evident din care se poate vedea clar ce fel de om poate fi scriitorul român supus vremii întru a-şi mări puterea, influenţa şi gloria. Dar aceste aspecte ţin oare doar de relaţia între operă şi scriitor, între om şi scriitor, între om şi om sau între omul scriitor şi timp? Celelalte aspecte, de om de rînd, de om social, de relaţia interumană, multiplele sale feţe scot mai clar în evidenţă valoarea omului din scriitor. Pînă la urmă, aceste aspecte contează mai puţin în ceea ce înseamnă perenitatea operei – opera este perenă, nu scriitorul, care ca orişice om are şi el parte de dispariţia lui fizică din lume! El rămîne doar un nume pe cărţi, ca pe cruce numele oricărui om, ale cărui fapte sunt cele pe care le spulberă vîntul uitării, vorba Ecleziastului.

Scriitorul-om este unul extrem de sensibil, mofturos, asocial, cu un soi de autism, care-l izolează de restul lumii. Invidia face din scriitor un om urît. Şi asta vine din dorinţa de glorie cu orice preţ, alteori din lăcomie, făcînd dintr-o activitate de administrare literară, extra mesei de scris, o afacere, o pîrtie de parvenire. Aici poate fi inclus scriitorul politician, care se înscrie în masa mare de poltroni, fără a ţine cont de pierderea calităţii de om. Nu ai cum să nu te murdăreşti cînd intri în butoiul cu miere, din care a fost izgonit Diogene, care, ştim bine, a căutat omul peste tot şi nu l-a găsit. Unii scriitori politicieni, şi sunt cîteva exemple la noi, au intrat în politică doar pentru a se ascunde în spatele unei imunităţi, în urma unor fapte pentru care ar fi trebuit să fie ascunşi în altă parte, întrînd în acelaşi noian de oameni pentru care se schimbă legi, coduri, penale şi morale, periclitînd o democraţie, un stat de drept. Şi asta pentru că în ei a intrat omul murdar, omul care, chiar dacă în el a fost şi o valoare ce ar fi putut lăsa o operă literară în urmă, se murdăreşte, pentru a arăta la fel ca toţi ceilalţi din protipendadă, loc rîvnit de orgolioşi, de vanitoşi, de oamenii de nimic în fond.

Dar şi în relaţia simplă, de prietenie, omul din scriitor îşi arată, dacă nu imediat, în timp, arama pe faţă, acceptînd alte valori morale decît cele care l-ar fi menţinut într-o onestitate în care ceilalţi au investit încredere. Omul este supus greşelii, zice o vorbă. Scriitorul este în primul rînd om. Deci şi scriitorul este supus greşelii. Dar atunci cînd nu înveţi nimic din greşelile pe care le faci şi pe care ţi le aduc în faţă ceilalţi înseamnă că ai toate şansele să te ratezi ca om. Şi lumea e plină de oameni rataţi. Şi o lume plină de oameni rataţi înseamnă că este o lume ratată. Oare ăsta să fie scopul scriitorului? Cred că e altul. Şi anume acela de a reflecta toate aceste lucruri ale vieţii curente în viaţa din cărţi, unde este loc de astfel de demolări şi refaceri ale lumii, ale omului. Dar dacă tu, în timpul vieţii tale de scriitor, nu faci nici un efort pentru a te îndepărta de ratarea ca om, devenind omul acela de consum, surogat, înseamnă că şi perspectiva exemplului vieţii tale este una a ratării. 

Caracterul de om al scriitorul s-a putut vedea clar în ultima vreme în viaţa breslei noastre, în care schismele provocate au dus la un război ce pare a fi fără sfîrşit, conflict absolut inutil. Însă rîvna scriitorului de a deveni neom s-a putut vedea prin absurdităţile prin care un grup restrîns de scriitori a dorit, prin malversaţiuni juridice, să se aşeze ei, peste legi şi statut, în fruntea breslei. Insultele aduse de cei care au stîrnit conflictul n-au făcut decît să scoată la iveală caracterul urît al acelor scriitori, care nu doresc să înţeleagă că într-o democraţie, fie ea şi originală, se respectă regulile, mai ales că la formarea unora dintre ele au luat şi ei parte. Dar omul din scriitor, cel crescut în neregulile lui de om, şi-a arătat arama pe faţă, aramă care, de fapt, nu este nimic altceva decît un şorici gros. Păcat!

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Guvernul a alocat 2,1 milioane de lei pentru podurile și podețele afectate de inundații din Botoșani

astăzi, 11:51
10

Guvernul a hotărât ieri alocarea sumei de 2.183.000 lei din Fondul de intervenție aflat la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2019, pentru refacerea unor poduri...

Nu este o glumă: Aproape un sfert din produsele de pe rafturile magazinelor din România sunt mai proaste decât cele din Europa! "Dublul standard există!"

astăzi, 10:50
97

O anchetă de presă pornită în urmă cu mai mulți ani, a ajuns în aceste zile să aibă recunoaștere oficială din partea reprezentanților statului român.Vorbim de “du...

Despre minciuna care stă cu noi la masă

astăzi, 10:09
65

de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:Societatea românească e clădită pe un număr de minciuni fondatoare. Nu vorbesc despre statul român, despre națiunea română,...