de Ovidiu Bojan, fost judecător:
Era în 1999. Aveam o cauză penală și descoperisem o chestiune juridică în actele de urmărire penală ce, în mod normal ducea la achitarea inculpaților. Aveam mari emoții dacă judecătoarea va îmbrățișa punctul meu de vedere.
În ziua procesului vine la mine un coleg, avocat cu clientelă impresionantă, specializat în penal, care asista și el 2 inculpați în cauză și-mi spune :
- Ovidiu, eu nu știu bine ce e în dosarul ăsta, nu vrei să vorbești tu primul ?
- Cum să nu, am răspuns, gândindu-mă că, vorbind eu primul va remarca chestiunea juridică și, eventual, va mai adăuga niște argumente.
În timp ce îmi susțineam pledoaria am văzut cum judecătoarea deschide dosarul căutând confirmarea celor susținute de mine și, în acel moment, am fost convins că, văzând realitatea afirmațiilor, îmi va da dreptate.
Cum aveam argumente juridice nu am pus floricele pledoariei, din cele destinate clientului dar fără vreo eficiență juridică. În general în cauze pe care simți că le pierzi e necesar să spui tot ce dorește clientul, util sau nu, ca să nu îți reproșeze ulterior că ai pierdut pentru că nu ai spus tot
După mine, a vorbit colegul meu, care a spus doar că cele afirmate de mine sunt valabile și pentru clienții lui după care s-a lansat într-o serie de afirmații din cele care irită instanța dar plac auditoriului. Pe un ton ridicat a vorbit de nedreptatea făcută de statul român, despre cum au fost prigoniți clienții lui, biete victime ale terorii, în timp ce copiii îi așteaptă plângând acasă, despre moștenirile comunismului, etc, etc. Pledoaria nici măcar nu era personalizată, nu știa pre multe despre inculpații pe care îi asista ci erau mai mult afirmații general valabile.
Nimic din toate alea nu avea relevanță în cauză și nici măcar nu corespundea realității, dar suna bine, era un manifest politic de inspirație proletcultistă cu omul mărunt, năpăstuit, în luptă cu statul.
La ieșirea din sală mă așteptam să fiu felicitat de client și chiar de colegul meu care în mod evident dacă avea succes în cauză era meritul chestiunilor ridicate de mine. Nu a fost așa, ba chiar clientul meu nu a venit la mine ci s-a dus la colegul meu care vorbise pe înțelesul său și atât de emoționant. Se vedea cum îi soarbe din ochi fiecare cuvânt în timp ce eu eram un oarecare vorbind în texte de lege.
Evident soluția dată în cauză nu a fost rezultatul victimizării inculpaților ci al aspectelor juridice invocate.
Colegul din speța povestită nu era singurul avocat al cărui succes la clienți nu se datora pregătirii juridice ci discursurilor patetice.
În anii 90 avusesem mulți clienți străini și constatasem pragmatismul acestora interesați de soluție, de ce se putea obține și nu de patetismul pledoariilor. Când nu era strictă nevoie nici nu participau la dezbateri. Nu impuneau să fie spuse nu știu ce supărări proprii ci să fie soluționată cauza rapid în forma convenită cu avocatul. La noi rezultatul e deseori mai puțin important decât pledoaria ditirambică în care plângi pe umerii clientului, absolut ineficientă juridic și cu care nu poți emoționa un judecător care aude aceleași și aceleași lozinci zilnic și pe care, în nici un caz, nu se poate întemeia o hotărâre judecătorească.
Atunci am decis să mă despart definitiv de avocatură, având sentimentul că eficiența juridică pierde confruntarea cu lozincile patetice.
Mă gândesc că așa e și în politică. Tot ce trebuie să știi este să spui cu patos lozinci, să te referi cât mai des la nemulțumirile zilei ca să ai succes. Nu contează programe, nu contează doctrine, nu contează nici o analiză tehnică, plicticoasă și deseori de neînțeles. Trebuie doar să afirmi că vrei schimbarea clasei politice, chiar și când mărșăluiești alături de veterani a acesteia, să strigi jos corupția, jos corupții și să motivezi cu corupția toate eșecurile postdecembriste, de parcă corupția nu ar avea și ea cauze, de parcă nu cauzele ar trebui în primul rând eliminate, să vorbești de sărăcie și să deplângi patetic soarta poporului ca să ai succes.
Acest mod de abordare a luptei cu corupția umblând exclusiv la efecte pare un tratament medical în care nu lupți cu boala ci doar cu efectele.
Toate lozincile astea, dincolo de care nu e absolut nimic, nici idei, nici măsuri concrete te vor duce sus, unde, ca orice ipocrit, fericit că ai dat de bunăstarea și privilegiile mult visate, o să te înfrupți din bunătăți repetând între 2 înghițituri aceleași lozinci. Asta până când vei pierde încrederea oamenilor și, când, un altul, bun învățăcel te va înlocui, repetând aceleași dar actualizate lozinci.
Mă uit la un avocat care apare tot mai des pe la televiziuni vorbind aidoma unui predicator. Din punct de vedere juridic e la pământ, propune oamenilor revizuiri inadmisibile și alte năzbâtii, nu pare a cunoaște principii fundamentale, dar e așa de emoționant, e așa de patetic că sunt convins că la biroul său e coadă și toți sunt încântați să-l aibă avocat, nu contează că le pierde procesele contează că vorbește așa frumos și, nu-i așa, pune mereu degetul pe rană.
Cam așa și la alegeri, nu soluțiile concrete și posibile primează ci descrierea cât mai patetică a neregulilor și în loc de soluții crearea iluziei că alegerea lui cutărescu e garanția rezolvării tuturor problemelor. Și deși am avut atâtea dezamăgiri în ultimele decenii vom continua să-i alegem pe cei mai lozincarzi cu cele mai fanteziste dar tentante promisiuni.