de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
La un an de la referendumul urii și al manipulării, pe lângă bucuria de a-l fi văzut invalidat, trebuie să ne păstrăm un dram de luciditate. Cred că e bine să fim conștienți că absența masivă de la referendum nu a fost expresia vreunei extinse toleranțe și înțelegeri din partea majorității, ci mai degrabă a lenei de a lua poziție.
"Lasă că știu eu", "ce treabă am eu", pot fi semne ale toleranței numai dacă suntem peste poate de naivi, până la credulitate. În fond, ele descriu mai degrabă două atitudini care trebuie să ne pună pe gânduri.
Prima este inapetență pentru învățare. Lucrurile sunt așa cum sunt, iar în privință lor ne formăm cel mai adesea un set de certitudini banale și confortabile, evitând riscurile pe care le implică întrebările, curiozitatea, cunoașterea.
Dacă la nivel individual putem să fim prinși, în diferite momente ale vieții, în procese de învățare, tendința dominantă la nivel colectiv este aceea de reconfortare în ignoranța, de egalizare în incultură lui "lasă că știu eu mai bine".
De aici și imposibilitatea de a produce dezbateri în diferitele locuri ale spațiului public. Ele sfârșesc repede, și de fiecare data, în invective și judecăți categorice și, mai grav, acestea sunt reluate de fiecare data de la zero, că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ce vreau să spun? Că, de pildă, din dezbaterea care a precedat referendumul nimeni, de nicio parte, nu a învățat nimic. Dacă mâine sau peste trei ani temă va fi reluată, dezbaterea va arată fix la fel, fără punți noi de discuție, fără o mai bună cunoaștere a pozițiilor opuse și, mai ales, desigur, fără o suficientă stăpânire a propriilor argumente.
Adică ea se va purta tot în termenii apocalipsei pe care ar produce-o niște măsuri pretins catastrofale, iar acuzațiile ar fi tot acelea de "fanatism", "progresism", "sexo-marxism", "bolșevism" etc.
O societate care nu este predispusă la învățare, care nu integrează învățarea printre strategiile sale de înfruntare a noului, a viitorului, este o societate condamnată să reproducă neîncetat aceleași frici, să-și considere ignoranța drept virtute și critică ei drept jignire ori discriminare.
O societate care nu învață este societatea care preferă idoli, staruri, simboluri, și nu profesori, critici sau oameni de știință. Într-o asemenea societate, călăuzele spirituale distribuie cu generozitate certitudini și descurajează îndoială, scepticismul, reținerea.
Societatea ostilă la învățare mizează pe spaime și pe emoții, mai ales pe emoțiile negative. Permanent complexata, ea își caută refugiul în măreția închipuită a trecutului pentru a face din ea măsură unui prezent decăzut și a unui viitor amenințător.
Ca un pește în acvariu, omul crescut în societatea neînvățării își consideră lovirea de peretele realității că experiență din cauza căreia trebuie să se întoarcă de unde a plecat și tot așa, la infinit.
"Ce treabă am eu?" e celălalt nume al dezangajării. De la dezangajarea în învățare la cea practică este trecerea de la indiferentă la lipsă de solidaritate ori de empatie. A învață din experiențe și din cărți nu înseamnă doar a-ți îmbogăți cunoașterea despre lume și a te deschide spre nou, ci și a-ți dovedi disponibilitatea de a-l primi pe celălalt, oricât de diferit și de necunoscut, în spațiul curiozităților și grijilor proprii. Înseamnă a începe să te debarasezi de reflexul facil al etichetelor care sufocă azi din fașă orice discuție publică.
Nepăsarea e latură practică a neînvățării. Așa cum nu ești dispus să afli ceva despre celălalt (pentru că ți se pare că știi totul), tot așa nu ești dispus să faci ceva pentru el (pentru că fie pretinzi că ai făcut deja prea mult, fie nu e treabă ta să faci).
Nepăsarea și pasivitatea nu sunt semne de toleranță, ci mai degrabă solul fertil din care se nasc tot felul de intolerante și false activisme.
Dacă învățarea este ceea ce îngăduie individului să meargă înainte, solidaritatea este ceea ce face că o societate întreagă să meargă înainte. Un mers înainte pe care îl numim progres. Progres al cunoașterii, al descoperirii lumii și al înțelegerii de sine, mai ales al înțelegerii propriilor limitări ca imbold al depășirii lor.
Pentru că a-ți recunoaște limitele nu este încă un semn nici al cunoașterii, nici al inteligenței: de multe ori, oamenii fac din recunoașterea propriilor mărginiri locul de unde pornesc asaltul agresiv împotrivă celorlalți și al dialogului. "Da, așa sunt eu, asta sunt eu, nu-s așa de deștept că ține (neapărat tutuire), dar știu eu mai bine etc. etc.", așa sună laitmotivul ignoranței și al rămasului pe loc.
Dar și progres colectiv prin solidaritate: progres prin reducerea violenței între oameni, prin reducerea cruzimii și râului făcut celorlalți, progres prin diminuarea indiferenței față de cel atacat, rănit, bolnav, abandonat, violat, ori pur și simplu diferit; progres prin acceptarea mai senină a celui străin că nefiind în primul rând un pericol, ci doar un necunoscut diferit de noi.
Acest progres este și el rodul învățării, al învățării în școală și familie, dar și al învățării informale, al tragerii de învățăminte din experiențele proprii sau cele colective, din cele ale generației noastre sau ale generației trecute.
Altfel, ignoranța în cunoaștere și nepăsarea în acțiune ne mențin captivi într-un cerc vicios și steril: neînvățând niciodată din greșelile teoretice și practice, le repetăm la infinit și ne întoarcem, epuizant, de fiecare data de unde am plecat, reluând aceleași stereotipuri, despre "progresiștii" care s-au vândut Occidentului (acel Occident care a inventat cunoașterea rațională, îndoială, metodă, progresul științific și tehnic, care a cultivat vreme de secole tolerantă, drepturile și libertățile), dar chiar și așa, vânduți Occidentului rămân cumva și în soldă lui Stalin sau a lui Putin.
În fine, nu coerentă e importantă în aceste acuzații, ci viteză amețitoare cu care se ajunge la ele.
De aceea, cred că ne rămâne întreagă nouă, intelectualilor publici și profesorilor, datoria de a refuza ideologiile, oricât de seducătoare și aducătoare de popularitate ar fi, pentru a cultiva prin ce scriem simțul critic față de orice adevăr revelat și față de orice dogmă, pentru a incita oamenii să iasă din suficiența propriilor bule și să afle cum gândesc ceilalți; pentru a-i învăța să învețe, nu pentru a-i seduce să ne creadă cu orice preț doar pe noi.
Avem îndatorirea de a desțeleni ogorul dialogului, pentru a smulge de pe el semnele de exclamare și majusculele, pentru a le înlocui cu semne de întrebare și cu spații deschise.
Niciunul dintre noi nu știe totul și nu trebuie să pretindă că ar ști, iar suma întrebărilor noastre trebuie să fie mai mare decât aceea a răspunsurilor. Altfel, cădem în impostură, în vedetism și devenim guru, tradându-ne vocația și făcând rău celor din jur.