Maria Cojocaru a trait intr-o discretie crestina si a ramas, dupa plecarea la cele vesnice a lui Gheorghe Cojocaru, intr-o cumintenie lumeasca greu de inteles de cei mai multi dintre noi. Este insa unul dintre oamenii cei mai iubiti si mai respectati de pe aceste meleaguri, de generatii intregi de elevi si de colegi de la Liceul Pedagogic, Liceul de Arta sau Scoala Populara de Arta.

Cei doi muzicieni de marca ai Botosanilor, Maria si Gheorghe Cojocaru, nu s-au oprit aici, ci au daruit lumii inca trei mari muzicieni, si anume pe cei trei copii ai lor. 

Nascuta in Bucovina de Nord, in anul 1942, Maria Cojocaru a urmat primele clase in Solca, pentru ca la varsta de 14 ani sa sustina examen de admitere la Liceul de muzica din Iasi. Tot in Iasi urmeaza cursurile Conservatorului George Enescu, unde il cunoaste si pe viitorul sau sot, Gheorghe Cojocaru.

"In anul trei de facultate m-am cunoscut cu fostul meu sot. El a urmat sectiile Pedagogie si dirijat cor", isi aminteste Maria Cojocaru despre primii ani alaturi de omul langa care avea sa ramana, apoi, "pana cand moartea i-a despartit".
 

"BASARABIA ESTE A NOASTRA!"

"El facuse cinci ani de puscarie. Fusese student in 49, iar in 50 n-a mai apucat sa termine anul. A facut puscarie intre 50 si 55. Apoi, de nenumarate ori a facut cereri la minister pentru a fi reinmatriculat. I s-a aprobat abia prin 62 sa-si reia studiile. A platit greu, enorm, si el si familia lui, pentru ca in 49 a spus ca "Basarabia este a noastra". Iar un verisor de-al lui facuse niste manifeste pe care scria "Traiasca Regele Mihai". Acel verisor era casatorit si l-a rugat pe Gheorghe sa ia asupra lui aceasta vinovatie cu manifestele. Si Gheorghe, suflet bun, a luat pe el si aceasta vina. La Iasi, cand s-a pronuntat sentinta, tatal sau a lesinat, a intrat in coma si nu si-a mai revenit decat a doua zi".
 
Primul copil li s-a nascut la Iasi, intre note muzicale, cursuri si nevointele vietii studentesti. Pentru ca Gheorghe Cojocaru se tragea din Corjauti, Dorohoi, au ales sa vina aproape de casa, manati de dorul de familie. Gheorghe Cojocaru provenea dintr-o familie cu 12 copii, in timp ce familia Mariei Cozmici – cum ii era numele de fata, in Storojenet, numara 13 copii. 
 

"PE OMUL ACESTA TREBUIE SA-L FAC FERICIT!"

"In 69 am terminat Conservatorul cu doua diplome, doua valize, doua linguri si un copil in brate. Dar eram foarte fericiti. Inca inainte de casatorie imi spusese toate necazurile prin care a trecut. Si va jur, nu din mila, ci pur si simplu asa, mi-am spus: "Pe omul acesta trebuie sa-l fac fericit!". Si cred ca l-am facut fericit", spune Maria Cojocaru, care a ales, astfel, jertfa pe viata.

Ar fi putut alege altceva, ar fi putut straluci, ar fi urmat o cariera pe scene mari. Dar a ales sa il faca fericit pe dorohoianul care parea sa aiba nevoie de aceasta fericire al carei secret numai ea il detinea.
 
"Cand am terminat Conservatorul, rectorul nostru, Achim Stoia, care era si presedintele Comisiei de repartitie, la Bucuresti, cand a auzit ca vrem sa venim la Botosani, desi eu eram a saisprezecea pe tara, ne-a dat afara din sala, sa ne mai gandim. Puteam merge in orase mari. Dar am cerut tot Botosanii, ca era aici liceu de muzica. Directorul liceului era prof. Holca, fost coleg de-al sotului".


"MAGIA MUZICII"
 
Si a inceput aventura, vartejul, muzica unei vieti in care nici acum, probabil, nu ar schimba nimic.

"Cand am venit la Botosani, aici era doar un cor de varstnici, Armonia, dirijat de prof. Holca. In judet, la Dorohoi, era corul dirijat de Guragata, un cor modest la Dersca, dirijat de Gheorghe Fusa. Dupa ce ne-am luat masina – Doamne, cu cate greutati, in rate! – mergeam sa facem muzica in camine culturale. Cate coruri n-am facut noi? Macar de s-ar fi mentinut!".

Munca, magia muzicii, dar mai ales perseverenta si seriozitatea cu care au abordat profesia pentru care se pregatisera a dat roade. Au ajuns sa fie recunoscuti, cautati, aplaudati.


"MIRACOLUL DE LA BOTOSANI"

"Noi am fost primul cor din tara, dupa Madrigal, care am pus in repertoriu "Bocete strabune", de Alexandru Pascanu. La un moment dat, corul se impartea in 16 voci... Era o frumusete. Parca erai in rai. Dar a fost o munca enorma, de vreo doi ani".

Poate ca cel mai frumos moment a fost in 1974, la Bucuresti.

"Aproape in fiecare an mergeam cu corul pe scena Ateneului Roman. In 74 inregistram la Radio, cu Alice Popovici. La un moment dat, ea i-a dat un telefon maestrului Alexandru Pascanu pentru a veni sa auda ce n-a auzit in viata lui. Noi cantam, nu stiam nimic despre aceasta invitatie. Dumnealui a venit, ne-a ascultat  din fundul salii cantand "Bocete strabune". In final, in Sala Radio, s-a apropiat un om mic de statura, cu un cap lunguiet. A urcat pe scena, in fata corului. A intrebat: "Voi sunteti corul de la Botosani?". "Da!" – am raspuns noi. "Nu-i adevarat! Voi sunteti miracolul de la Botosani!". Era maestrul Alexandru Pascanu".


Povestea Mariei Cojocaru se regaseste in cartea lui Traian Apetrei, "Bucuriile mele". Am ales sa redam aceste marturisiri din dorinta de a duce mai departe cuvintele unui om care a strabatut cateva decenii din viata culturala a Botosanilor si a marcat, iremediabil si in mod absolut fericit, destine.