Remus Octavian Câmpean, ROC fiind numele cu care îşi semnează opera, a debutat ca poet în 2001 cu volumul „Stări şi Călătorii”. Romanul „Abandon” („Eikon”, 2018), care a succedat acestui volum de poezii, nu duce lipsă de tuşe lirice, aspect care pune în evidenţă vocaţia de poet a autorului. Poemele din recentul volum, „Dezgheţul luminii” (încuvântări, „Eikon”, Bucureşti, 2019), sunt o încercare, reuşită zic eu,  de a ieşi din postmodernism sugerând o întoarcere la poezia liniştită a euphorioniştilor. De nicăieri nu transpare existenţa poetului acela postmodern, obosit şi plin de angoase, pe care depresia l-ar putea domina. Există o seninătate şi un optimism care vin dintr-o dorită localizare pe un soclu al statorniciei, aspect ce se vede în intensitatea tot mai verticală a sentimentului eului călător: „Drumuri lungi, peste ţinuturi, / Drumuri largi la începuturi. // Drumuri bune, bătucite, / Drumuri scurte, prăfuite. // Drumuri vechi, înmiresmate, / Drumuri vii, demult uitate. // Drumuri calde, de nisip,/ Drumuri arse, fără chip. // Drumuri hâde, păcătoase, // Drumuri cu trotuare roase. // Drumuri colcăind de drum, / Drumuri înecate-n fum. // Drumuri simple, prea umblate, // Drumuri şterse, repetate. // Drumuri goale, lucitoare, / Drumuri ce se pierd în zare. // Drumu-i drum, dar depărtarea…/ O ajungi doar cu visarea” („Drumuri”).
 

ROC ia psihologiile contemporane, le îmbarcă în visul său mare cât un infinit şi le duce într-un periplu prin zona clasică pentru a le familiariza cu rădăcinile valorilor spirituale. Ghid cu bune intenţii, adăugând mulţimii de psihologii şi pe a lui, va fi obligat ca poemele sale să pună accent cu precădere pe etic, în detrimentul esteticului: „Cu paşi mărunţi, cu scopuri mici, / Ţinem de drum, deocamdată. / Fricoşi, cuminţi şi sfătuiţi / Să nu ne rătăcim vreodată. // Şi învăţăm să mergem printre spini / Ferind ac după ac, deocamdată. / Totuşi, de răni fiind pe trupuri plini, / Ne mai simţim eroi, câteodată. // Paşii de ieri îi îngropăm mereu, / Lăsaţi uitării, deocamdată. / Şi hoinărim visând din greu / Postumul ţel spre niciodată” („Continuul deocamdată).
 

Ce este interesant la ROC e faptul că, deşi alcătuirea poemului conduce spre clasic, construcţia ideatică trece dincolo de această viziune prin care mintea umană ar fi dominată numai de logică, el apelând şi la concepte abstracte. Metafora rupe adeseori rigiditatea firului logic, luând locul abstractizărilor cu fior liric: „Demult am vrut să povestim, / Numai noi doi la un pahar / De vin, de bucurie sau amar. / Dar n-ai găsit răgaz doar noi să fim. // Ţi-am pus şi vin, precum îţi place, / Roşu aprins, pe jumătate îndoit / Cu-alte licori şi pregătit / Să fiarbă-n gât şi să te cheme-ncoace. // Şi am băut, de multe ori la rând / Vorbind cu locu-ţi pregătit. / Dar nu-mi răspunzi, nici n-ai venit. / Iar eu tot torn vorbind cu tine-n gând. //  Ce-aş vrea să-ţi spun probabil ştii deja, / Poate de-aceea n-ai venit. / Iar scaunul e gol, acoperit / De vorbe pline revărsate din carafa mea” („Locul e gol, paharul plin”).

În arhitectura volumului există şi câteva poeme de mare întindere, cum ar fi „Calul de casă”, „Demersul de-a mersul”, „Definiţia intuitivă a poeziei” sau „Muzeograful”, ca să dau câteva exemple. Deşi realitatea este mai mereu o chestiune de narativitate, este evidentă ştiinţa poetului de a elimina sterilitatea, asigurând absurdului credibilitate: „Lucruri din ce în ce tot mai ciudate se întâmplă în curtea mea cu loc de casă. / Venind târziu de la corvoadă, comod cărându-mă maşina, / Când am deschis garajul, dând să intru în rastel, acasă, / Nu am putut. În drum îmi stă un cal. Şi o căruţă. / Şi-o bicicletă demodată. Şi deodată,/ M-am trezit cu-n sac de fân în braţe” (fragment din „Calul de casă”); „Merg. Merg ca un orb cu sacu-n spate plin de ochi. / I-am scos pe rând, la fiecare cot de drum. I-am afumat / La fiecare flamă cu parfum de tămâioasă jertfă / Ce mi-a ieşit în cale, precum Calipso lui Ulise în pustiu de mare. / Nu-mi sunt de nicio trebuinţă acum că văd atât de bine-n gând” (fragment din „Demersul de-a mersul”).
 

Tind să cred că şi pentru ROC realitatea constituie o problemă narativă a cărei rezolvare constă în umanizarea ei printr-un poem. Metoda este cea a fluxurilor luminoase ale minţii concretizate printr-un canon. Abundenţa de canoane cu rangul de norme, de reguli de conduită, face ca poemele să ofere  volumului un grad mare de comprehensivitate, aspect care conduce şi spre un scop educativ aproape declarat, întărind caracterul etic: „Odată-n zi, când îţi e bine, / Îmbrăţişează-te cu tine. / Lipeşte-ţi palmele pe spate. / Iubeşte-te. / Te iartă. / În fiecare zi. / Nu te abate” („Canonul cel mai greu”); „Du-te dimineaţa-n câmp / Şi păşeşte rând pe rând / Toate boabele de prund. / După ce le-ai terminat, / Ia-o iarăşi de la cap / Cu un pas mai apăsat. / Şi când drumul îi sfârşi, / Poţi să-ncepi a hodini” („Canonul paşilor”); „Taci până înveţi să-i spui / Oricărui lucru-n limba lui” („Canon de toate zilele”) etc.
 

Prin acest volum, Remus Octavian Câmpean (ROC) dă o şansă poeziei de azi prin cel puţin două aspecte: aduce plusvaloare spiritului şi se integrează perfect esenţelor umanului.


Recenzie de Georgică Manole