Botoşani de gen feminin. Visuri şi tristeţi provinciale

Botoşani de gen feminin. Visuri şi tristeţi provinciale
I.Prima şi prima dată…

Ca limba unui pui de câine băgat în desagi printre caşuri şi meriţe de popuşoi, cam aşa am ajuns şi eu în Botoşani. 8 ani şi-o viaţă înainte, venit să-mi văd sora liceancă la Eminescu.
Năprasnici profesori... Nici îngheţata Polar nu m-a făcut să nu-i visez pe profesor şi diriginte vreo două săptămâni în chip de bestii care or să-mi arate ei mie ce am să păţesc dacă am să pup fete.
În rest nimic. Doar un miros de tras la sapă.
Atât au însemnat Botoşanii la 8 ani.

II.Cucoana

A doua întâlnire a fost după 6 ani.
Dar şi atunci am venit tot aşa. Ca un căţelandru rătăcit într-o turmă de oi. Nimeni nu vedea ce frumos sunt, ce deştept sunt, ce colţi mi-au crescut! Pentru ei eram doar un mucea ce terminând şcoala generală s-a sculat la 4 ca să ia autobuzul de 6 de la pădure ca să fie la 8 la Botoşani şi să-şi dea examenul de admitere la liceu. 

Atunci, sălbaticul din mine a văzut cucoana. Cam prăfuită, dar, cum mergem cu tata de mână, simţeam că în spatele prafului nu-s nici picioare şi nici mâini crăpate, că e, doar aşa, o falsă pudoare proletară. Să nu fie ridicată cu totul de Secu şi băgată la bulău. Atunci, am văzut în spatele prafului casele boiereşti (de ex. Sofian) de care acum se alege praful, bijuteriile şi întrezăritele desuuri ale unei cucoane: ceva la ce nici nu poţi gândi cu mintea că ai putea să atingi, d-apoi să ai!

III.Domniţa

A treia întâlnire mă coborâse, sau poate mă urcase, din regnul câinilor în cel al adolescenţilor. Dar, evident, în cel al adolescenţilor care au o viaţă de câine, care mănâncă kilometri de asfalt cu botul bocancilor, care au burta lipită de spate ca ogarii şi cărora le sclipesc ochii la orice provocare. Atunci am cunoscut un Botoşani capricios, cu aer îmbălsămat de mirosul teilor ca mumiile Egiptului, cu terase, cu oameni. A fost Botoşaniul sprinţar, de la 3 la 6 dimineaţa, cu aburi de cafea şi duhnet de Cotnari. Trăiam, când şi când, într-un oraş în care singura mirare personală era că nu mă întâlnesc, când merg la culcare cu Eminescu. Şi singurul regret a fost că n-am apucat să-i spun "Bună dimineaţa, coane Mihai!".

A fost vremea în care cucoana a poruncit slugilor să şteargă praful, a deschis salon pentru "băieţi", a aprins felinarele şi şi-a pus sclipici în păr. Aceea a fost vârsta domniţei!

IV.Cocota

Am revenit în urbe pentru că e iertătoare, cheltuitoare în darurile pe care ţi le oferă şi ieftină în ceea ce trebuie să-i oferi. Am regăsit-o un pic ofilită dar încă atractivă. Semăna cumva cu femeile din afişele lui Toulouse-Lautrec. Încă se mai vedea cucoana, din modul în care îşi purta arterele prin aer, luându-ţi ochii, încă se întrezărea domniţa din luminile sclipind halucinant. Dar trăiam alături de ea cu un singur sentiment - că e ieftină şi că la vârsta şi la banii mei, merge!

V.Şi ce o mai vrea Dumnezeu…

Scandalos! trăiesc cu sentimentul că cineva vrea să-mi fure urbea vieţii mele şi să facă din ea o babă nebună şi decrepită, o ţaţă de vârsta a treia, care, trezindu-se vădană, se aruncă în sulemeneli ca un copil ce scapă la rujul lui mă-sa.

Trăiesc să văd o urbe, pe care am iubit-o, dându-se cu termopane la ferestre şi schimbându-şi tenul după papionul prefectului… Trăiesc să văd o urbe care îşi cumpără pavele ieftine şi multe în fiecare an şi care-şi pune doar plombe temporare, încercând cu disperare să  nu îşi arate vârsta care i-ar face cinste dacă şi-ar recunoaşte-o…

Nu cer acestei urbe să fie cum a fost pentru că nici eu nu mai sunt cel de altădată. Dar dacă eu îmi permit luxul de a-mi păstra demnitatea, de dragul meu şi ea ar putea să se chivernisească mai cu folos, rămânând drept ceea ce este  – doar o urbe bătrână!

Iar dacă nu o să fie, nu o să fie! Dragoste cu sila nu se poate….


VI.Carte de vise; Realitate de tristeţi…

Cu vreo câteva zeci de porumbei, cu o statuie-două-trei, aleea personalităţilor din parc n-o pun la socoteală, cu teatre, două la număr, filarmonică şi muzee, unul mare şi vreo trei mai mititele, cu un Centru vechi în care nu s-au putut abţine să nu trântească şi-o clădire cu sticlă multă, ca să nu uităm în ce timpuri trăim, urbea Botoşaniului iese în lume. Şi tare ni-i drag de ea! Că-i a noastră!... Şi am vrea-o băgată în seamă, şi am vrea-o, aşa, oleacă de Weimar, oleacă de Salzburg, că doar dacă Bucureştiul a putut să ajungă micul Paris, Botoşaniul, la câte personalităţi a dat, de ce nu ar putea, asemenea, să devină.

Numai că, iacătă, că nu poate! Cam sărăcuţă, cam puţintică la minte şi cu mândrie provincială rănită, urbea îşi imaginează că-i un Sfânt Graal al oraşelor, că toată lumea trebuie să o caute, iar ea e datoare să rămână ascunsă şi neprihănită. Şi-aşa o să şi rămână, atât timp cât aici materiale de prezentare gratis sunt doar pliantele electorale, iar cele cu bani, aproape nu-s. Şi dacă sunt, atunci turistul trebuie neapărat să ştie să citească în limba română sau, eventual, franceză că aşa suntem noi mai paşoptişti, mai romantici, mai cu drag de sora noastră mai mare Franţa, găsindu-ne exemplu de statornicie într-o lume în care engleza e-un fel de latină a Evului Mediu. Cu acele materiale rătăcite prin valiză, turistul ar trebui să ajungă în ţara lui şi să ne recomande prietenilor săi.

Dar poate că-i mai bine aşa, nu? Dacă printr-un mister asemănător celui al stelei Crăciunului mâine ar veni, mânaţi de un astru (cred că e singura variantă de transformare a acestei potenţialităţi în realitate), în Botoşani vreo 500 de turişti hotărâţi să stea 3 zile, ce ne-am face cu ei, ce le-am putea oferi ca să nu se simtă înşelaţi şi cu banii luaţi? Mi-i şi imaginez ieşind de la unul din hoteluri, cu un ghid care justificând gropile şi veşnicul şantier, le va explica cum că noi am rămas printre păstrătorii tradiţiilor, că odată era un meşter care ce ziua făcea, nopatea se surpa şi că în amintirea lui municipalitatea a hotărât să eternizeze acea legendă într-o transpunere pe orizontală. "Astfel, dragii mei, la noi ce noaptea se turna, ziua se spărgea", ar spune ghidul arătând cu un gest larg şanţurile ce taie geometric străzile şi gropile aleatoriu amplasate. Apoi… sincer, imaginaţia mea clachează. Nu ştiu unde i-aş mai duce şi ce le-aş mai arăta. Aşa că până la urmă e bine că venirea lor e doar o închipuire, iar cei care poartă de grijă urbei se străduiesc să păstreze lucrurile aşa cum sunt. Altfel aş fi nevoit să zic şi eu ca un ilustru contemporan – "prost nu-i cine cere, prost e cine dă!", cu adăugirea că totuşi nimeni nu poate fi prostit la infinit.

Dar poate ar fi mai bine să nu mai visez, alături de mulţi alţii, la turişti verzi pe pereţi şi să îmi doresc un Botoşani cu obiective mai SMART (că tot e la modă limbajul de tip proiect cu finanţare europeană). Poate că ar fi bine să îmi doresc ca mai întâi să înţelegem că nu suntem buricul pământului, că axis mundi nu trece prin Piaţa Revoluţiei şi că, dacă ar fi să numărăm ce avem, am vedea că Dumnezeu ne-a dat prea multe degete, unele rămânând nefolosite.

Şi atunci, dacă tot n-avem, şi dacă tot trăim într-o asemenea urbe, să vedem ce e neapărat de făcut. Fiindcă nici unul nu ne dorim şi nu proiectăm oraşul în termeni de Paris, Londra, Madrid sau Roma. Dar ne comportăm ca o urbe de scăpătaţi mai ceva ca Paris, Londra s.cl.; chelului, evident, lipsindu-i tichia de mărgăritar.

Probabil decent.

Aşa vreau să fie oraşul în care trăiesc.

Ca locuitor, mă întristează mai mult că nu am unde să bat mingea cu fiul meu, că nu pot să alerg o tură de stadion, decât mă bucură că o să am parc acvatic. Aşa cum mi se pare mai trist că în grădina donată oraşului pentru folos public şi gratuit de către Vârnav (la Parcul Eminescu mă refer), primăria a făcut loc de joacă cu bani, decât mă bucură faptul că, adunând probabil şi imaşul, şi lanurile de porumb şi grădinile oamenilor de la periferie, Botoşaniul a ieşit cel mai verde oraş din România. Că-i verde, am înţeles! e indiscutabil!

De acum, probabil urmează să fiu lămurit că verdele produce praf, iar praful cu care ne luptăm prin casă din mai până-n septembrie este polen.  Sunt, iarăşi, mai trist că nu se găseşte o locaţie pentru un cimitir, că o groapă dă circulaţia peste cap câteva luni, decât mă bucur că Primăria cheltuie nişte bani europeni (şi cofinanţarea plătită şi din banii mei. Asta de obicei nu se spune!) pe lucruri care nu îmi folosesc. 

Şi sunt de-a dreptul furios pe faptul că bucăţi mari din activităţi care ar fi putut aduce bani la bugetul local au fost donate sectorului privat (gen transport local, serviciile lu’ HSR) ca şi când ceea ce la ei aduce profit, la sectorul public pagubă se cheamă. Şi că a trebuit să plătim nişte nemţi ca să vadă asta pentru că noi eram orbi.

Aşa cum sunt furios pe faptul că un viceprimar (pre numele lui Semiramidu, dacă ne uităm la tehnica de suspendare a florilor) ne spune că anul ăsta o să plătim numai 500.000 de RON pentru repararea unei lucrări pentru care am mai plătit nu ştiu cât, nu cu mult timp în urmă.

Şi acum să vă vorbesc despre Botoşanii din inima mea – în faţa Prefecturii vor exista, întotdeauna, un rond de trandafiri şi nişte magnolii...
 

(Nechifor Coţcariu, sociolog)


 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Meteo: Vreme aproape caniculara

astăzi, 08:48
60

Ultima zi a saptamanii aduce o vreme numai buna de plimbari si picnicuri in natura, avand in vedere ca temperaturile vor ajunge pana la 28 de grade. Duminica va fi deosebit de cald, in cea mai ma...

FOTO, VIDEO - Botoșănean prins de polițiștii de frontieră în timp ce incendia țigări de contrabandă!

astăzi, 08:46
1131

Poliţiştii de frontieră botoșăneni din cadrul Sectorului Poliţiei Frontieră Românești au descoperit, în curtea și în interiorul unui imobil din localitatea Santa Mare, patru...

Femeile mironosite - cele dintai martore ale Invierii lui Hristos - VIDEO

astăzi, 08:15
60

Ca si cuvantul "fariseu", care la origine, in spiritualitatea iudaica, insemna "ales”, "deosebit", in sensul cel bun al cuvantului dar care in spiritualitatea crestina a...