Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Ca un joc uitat din copilărie, ca naiva rugă a fetei din poemul eminescian: "Eu pe-un fir de romaniţă./Voi cerca de mă iubeÅŸti". Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Odată închisă coperta după ultima pagină, ca o cortină ce se lasă peste actul final, mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut. În "ExerciÅ£ii de echilibru" nu e doar Tudor Chirilă, autorul cărÅ£ii, sunt ÅŸi eu, aÅŸa cum nu mă cunoaÅŸte nimeni. AÅŸa cum aÅŸ vrea să fiu uneori, dar nu ÅŸtiu să fiu. AÅŸa cum nu vreau să fiu, dar sunt. AÅŸa cum nu ÅŸtiu să fiu, dar încerc. Este o carte care îl defineÅŸte parÅ£ial pe Tudor Chirilă. Acum ÅŸtiu de ce, totdeauna când îl vedeam, aveam senzaÅ£ia că umerii lui poartă povara unui dor. De parcă ar tânji după aripi.
"De ce o carte? Pentru că, adunate într-o carte, aceste texte oferă un tablou complet al autorului, temelor ÅŸi ideilor lui. Pe blog, luate pe sărite, textele par întâmplătoare, desprinse dintr-un context pe care nu-l poÅ£i dibui. Să le parcurgi într-un timp de lectură unitar e complicat. Cred că nici măcar cititorii loiali ai blogului n-au parcurs toate aceste texte. Paginile se răsfoiesc mai uÅŸor.
O carte, pentru că textele mele sunt mai potrivite aici. O carte pentru o întâlnire mult aÅŸteptată cu oameni care nu mă cunosc nici de pe blog, nici de pe scenă, nici din muzică. O carte, pentru că paginile ei proaspăt tipărite miros frumos. O carte, pentru că aminteÅŸte. O carte pentru cei care vor să mai descopere un povestitor. Sau pe Chirilă. Altfel".
Octombrie tandru. În cancelarie, doar eu ÅŸi Tudor Chirilă. Cartea lui Tudor Chirilă. Când evadez printre pagini, conturul realităţii materiale se estompează, îmi odihnesc tălpile sufletului ÅŸi mă bucur de ora liberă în faÅ£a unor cuvinte cu aromă de cafea. Aud vocea autorului vorbindu-mi. Eu doar ascult, întrerup uneori cu întrebări sau cu „mai spune o dată, te rog!”, urmate de foÅŸnetul paginii care se întoarce din drum. Åži iar ascult. La pagina de aici îmi vorbeÅŸte Muzicianul, la pagina de alături – Adolescentul rebel, sensibil, dincolo – Bărbatul dur uneori, de o sinceritate aproape brutală, tandru alteori. Pretutindeni se simte amprenta inconfundabilă a vocii ÅŸi personalităţii Actorului. Åži toate subordonate vocii Omului Tudor Chirilă. AÅŸa cum îl percep eu.
Încerc să pun în echilibru ceea ce cred că ÅŸtiu despre Tudor Chirilă, cu ceea ce îmi spune el că este. Până când...
- Citeşti Tudor Chirilă?
- Da. (răspuns monosilabic, în traducere literară: „aÅŸ citi, dacă m-aÅ£i lăsa...”)
- ÎÅ£i place?
- Da. („cartea sau Tudor Chirilă?”, ÅŸtiu cu cine vorbesc...)
- Cartea sau Tudor Chirilă?
- Da.
- Dar te ÅŸtiu că mergi în fiecare vineri la concertele Filarmonicii... (dacă mai era nevoie, o dovadă a faptului că răspunsul nu contează când prejudecăţile îÅ£i dictează întrebări ÅŸi replici prestabilite...)
- ?! (apreciez sinceritatea lui „te ÅŸtiu”, nu „te văd”...)
- ... eÅŸti profesor de română...
- ?! (nu văd legătura; în jurul meu, încep să îÅŸi recapete conturul pereÅ£ii cancelariei, ferestrele, fotoliul în care m-am refugiat...)
- Faci parte din publicul lui?
- Nu. (nu mă dezic, dar nu-mi place, sincer, tot ceea ce cântă. Îmi place însă Actorul ÅŸi, cu cât citesc mai mult din carte, parcă începe să îmi placă ÅŸi Omul.)
Zâmbesc, gândindu-mă ce ar spune dacă ar ÅŸti că ascult Manowar, Metallica, Bob Marley, că ador Bob Dylan, că scriu ascultând Mozart, e adevărat. Dar scriind ascult ÅŸi Steve Vai. Åži Jimi Hendrix. Åži Joe Satriani.
- Vezi?
- Nu.
- De ce îi citeÅŸti cartea, dacă nu îÅ£i place cum cântă?
- Nu fac parte din publicul lui, dar îmi place cum cântă. Cartea este o pledoarie pentru firesc, pentru...
- Hmmm... crezi că scrie mai bine decât cântă?
- ?! (îmi amintesc, acum câÅ£iva ani, nici eu nu eram un profesor bun, din cauză că scriu ÅŸi, citez din constatările persoanei cu care vorbesc acum, „ce treabă are scrisul cărÅ£ilor cu predatul limbii române?”) Dumneavoastră aÅ£i citit cartea? (uneori, am un bun-simÅ£ indecent pentru lumea în care m-am rătăcit...) Ca să spun despre ceva că nu îmi place, trebuie să ÅŸtiu despre ce vorbesc. Să am argumente.
Primesc doar un zâmbet superior, niciun alt răspuns. Dar nu reuÅŸeÅŸte să mă enerveze. Dimpotrivă, comparaÅ£ia (in)voluntară îmi gâdilă orgoliul. Mimez lectura, sperând că voi fi lăsată să mă întorc la discuÅ£ia cu Tudor Chirilă.
- Ai o vârstă...
- ToÅ£i avem o vârstă. (diferenÅ£a dintre mine ÅŸi autorul cărÅ£ii este de 4 ani, bine, în favoarea lui Tudor Chirilă, dar nu cred că vârsta este relevantă în situaÅ£ia de faţă; nu mi-e ruÅŸine să-mi declar vârsta, e ceva firesc; eu am 48 de ani, e adevărat, dar, ca să o citez pe Cella Serghi, „nu-i port pe toÅ£i odată.”)
Nu primesc niciun răspuns, sunt lăsată în pace. Nu-mi plac oamenii care nu au ce face, se plictisesc între cei patru pereÅ£i ai vieÅ£ii lor ÅŸi sparg ferestrele altora, ca să îÅŸi umple timpul ÅŸi viaÅ£a cu cioburi. Măcar de s-ar strădui să facă un vitraliu din acele cioburi...
Cartea mi-a fost recomandată de o elevă din clasa a X-a, profil Arte plastice. A propus-o pentru întâlnirea lunară, la care discutăm despre o carte. Recunosc, am avut reÅ£ineri, iniÅ£ial, dar sunt adepta ideii că, într-o ÅŸcoală normală, elevii învaţă de la profesori ÅŸi profesorii de la elevi. Am acceptat provocarea ÅŸi nu regret. Nu încerc să îi înÅ£eleg pe elevii mei, ca să mă apropii de ei. Eu mă apropii de ei, ca să încerc să îi înÅ£eleg. E o mică diferenţă.
„ExerciÅ£ii de echilibru” este o carte despre fericirea de a te descoperi uitat într-un colÅ£ de suflet, de a-Å£i recăpăta conturul ÅŸi de a te defini în raport cu tine ÅŸi cu ceilalÅ£i: „Căutăm fericirea în disperare. În lucrurile simple căutăm fericirea. Căutăm fericirea în copii. Căutăm fericirea în toate cotloanele lumilor noastre nesfârÅŸite. Căutăm fericirea în imperiul nesfârÅŸit al gândurilor. În prăpastia dorinÅ£elor. Pe muntele viitorului. În războaiele sufletului. În victoriile serbede ale orgoliului. Căutăm fericirea peste TOT.
O singură întrebare uităm să ridicăm, preocupaÅ£i de această goană nebună:
Dacă fericirea este cea care ne caută pe noi ÅŸi nu ne găseÅŸte pentru că ne jucăm prea mult de-a baba oarba? Dacă fericirea caută în noi tot ce căutăm ÅŸi noi în ea? Dacă fericirea reclamă fericire?!”
Este o carte despre lucrurile simple care ne ies în cale, dacă ÅŸtim să le aÅŸteptăm. Mi-a plăcut mult „With love, Ioanna”. Nu voi ajunge niciodată acolo, în Paris, „peste drum de Notre-Dame. De fapt, peste Sena.” Dar văd aievea „o căsuţă mică, înghesuită, care parcă a dat din coate s-ajungă ÅŸi ea la stradă. Două bănci în faÅ£a vitrinei ÅŸi deasupre scris cu litere de-o ÅŸchioapă Shakespeare and Co. Antiquarian Books.” Înăuntru, Paradisul: „Da, este o căsuţă umplută până la refuz cu cărÅ£i.” Am urcat „cea mai îngustă scăriţă din Paris, la etaj” ÅŸi am simÅ£it parfumul cărÅ£ilor vechi ÅŸi am aruncat o privire furiÅŸată pe „fereastra îngustă”. Într-adevăr, de acolo, „dincolo de geam pare însă foarte departe.” Înăuntru, „e plin de cuvinte.” Åži mi-am amintit de „ExerciÅ£ii de admiraÅ£ie”, în care Emil Cioran mărturisea că „Nimic nu e mai jalnic decât cuvântul, ÅŸi totuÅŸi doar prin el ajungi la acele senzaÅ£ii de fericire, la jubilaÅ£ia ultimă în care eÅŸti cu desăvârÅŸire singur, eliberat de orice sentiment de apăsare. Absolutul atins prin cuvânt, prin însuÅŸi simbolul fragilităţii!“
„ExerciÅ£ii de echilibru” este o carte despre dragoste, despre un ritual iniÅ£iatic menit să dezghioace o vârstă de coaja de inocenţă, uneori brutal, („La revedere, Tudor”, „ContemplaÅ£ie”) ÅŸi să elibereze miezul altei vârste, mai copt, mai plin de savoare, să desfacă acest miez în felii de viaţă ÅŸi să le împartă celor din jur. Este o carte despre sinceritatea transfigurată în cuvinte („ExerciÅ£iu de sincer scris”), despre ritmul interior al realităţii exterioare („Fără titlu. Fără mine”), despre cei plecaÅ£i să urce pe scenă înaintea lui Dumnezeu („Åžtefan Iordache a plecat dintre noi”, „Bye, Bye, Toca”), o carte despre Tudor Chirilă ÅŸi despre noi toÅ£i cei care acceptăm provocarea de a-l cunoaÅŸte.
AÅŸa cum am acceptat eu provocarea Carlei, o adolescentă care vrea să facă Teatru, ca să vadă lumea de acolo, de pe scenă, de sub lumina reflectoarelor, ÅŸi să o compare cu cea pe care o vede din întunericul sălii de spectacol, din penumbra din culise, din cărÅ£i. O adolescentă pentru care Actorul este un model, Muzicianul este cel care a pus pe note ritmul sufletului ei, iar Omul Tudor Chirilă este cel care a scris „Suflete casante” pentru ea ÅŸi pentru cei asemeni ei, „frumoÅŸii nebuni ai bulevardelor Timpului”.
Mihaela A R H I P, Provocarte
