Celor care-ar vrea să înceapă de undeva vizionarea acestui blockbuster le recomand cea mai recentă serie, precis că nu ultima. După ce a șaptea a depășit cel mai rapid suma de un miliard de dolari, devenind al șaselea titlu cu cele mai mari încasări din istorie (într-un top în care i-au luat fața doar Avatar, Titanic, Star Wars: Trezirea Forței, Jurassic World și Răzbunătorii), a opta serie duce mai departe franciza de mare succes, începută în anul 2001. Ea tocmai a avut premiera în România, la data de 21 aprilie 2017.
Un film cu o rețetă care nu dă greș, mai cu seamă în fața generației care nu se dezlipește de monitoare, cu multă tehnologie, efecte speciale, marketing agresiv și peste firea omenească de costisitor, publicitate la greu – tot factori unul și unul, dar fără nici o legătură cu calitatea artistică a filmului. Care, trebuie s-o spun – acum, c-am rămas între noi, în timp ce amatorii de așa-ceva au tulit-o deja spre sălile de cinema, lăsându-ne nouă, cititorule, grija acestei cronici - este execrabilă. Eu măcar am scuza că țin o rubrică, de am văzut „cea mai populară și cea mai îndrăgită serie din toate timpurile”, dar pe tine ce te-ar mâna spre Cine Globe sau spre Cinema City, și anume în sălile în care e difuzată... a opta minune a lumii? Doar faptul că ai vrea să asiști la o ploaie de mașini, căzută de pe blocuri? Sau că-ți plac telenovelele garnisite cu scene de acțiune și împănate cu replicile pompoase ale unor actori găunoși?
Altminteri, scenariul e previzibil și tern, Chris Morgan și Gary Scott Thompson neștiind decât să dozeze cele 250 de milioane de dolari ale producției, praf în ochiul spectatorului, sub forma unor efecte (din ce în ce mai) speciale, pentru ca noul sequel să poată lăsa, la o adică, și sechele – ceea ce nici măcar n-ar displăcea finanțatorilor, pe care îi putem bănui – cine ne-ar opri? - ca fiind în legătură cu industria americană de război, chitită să recruteze viitoarea carne de tun pentru războaiele niciunei nații.
Clienții, din săli, ai unor astfel de producții cu bugete indecent de mari și cu (doar) acțiune cât încape (scene de urmărire și de lupte, distrugeri, explozii) au, totuși, meritul repopulării sălilor de cinema, alături de părinții ce-și însoțesc, de voie, de nevoie, copiii și de îndrăgostiții care găsesc greu alte refugii. Ei sunt un sprijin pentru cinefili, care le datorează existența, în continuare, a cinematografelor. Îmi amintesc că, o vreme, prin anii 1990, a existat în Botoșani, o mică sală, pe o străduță ce cade perpendicular pe pietonalul Unirii, în care se puteau vedea filme de cinematecă – doar părere a fost; și asta tocmai pentru că-i lipseau astfel de spectatori (și filmele făcute pentru altfel de ecrane).
Pentru că am reușit să văd până la capăt un film cu Vin Diesel, „o persoană de culoare”, cum singur se descrie, cu o etnie ambiguă, „italian și multe alte lucruri”, mă bucur să aflu că a intrat prima dată într-un teatru cu gândul de a-l vandaliza. Norocul lui (și ghinionul nostru) că directorul artistic al instituției, în loc de pedeapsă, l-a trecut în scenariu – că de-atunci tot dăm de el și prin filme. În cel de față, e Dom Toretto, și schimbă taberele, căzând sub farmecele lui Cipher (Charlize Theron, la 41 de ani) și trădându-și vechii aliați.
Dwayne Johnson a devenit actor peste noapte, în „Mumia revine”, după ce a fost jucător de wrestling (disciplină înrudită cu sporturile de contact, dar și cu efecte teatrale) și nu unul oarecare (cu șase titluri de campion la activ). În rolul lui Luke Hobbs, schimbă ce știe el mai bine, dar mai ales pumni, cu adversarii. El face și încercări de a fi spiritual, pe care unii le-ar putea percepe drept disperate, schimbând replici, pe care mi le imaginez trecute pe tăblițe, cu litere mare, de tipar, eventual pe silabe, cu Deckard Shaw, scos din închisoarea de maximă siguranță.
În rolul lui Deckard – Jason Statham, singurul interpret de pe-aici al cărui simț al umorului nu poate fi pus la îndoială, dacă nu-l punem la socoteală și pe acel copil de țâță, plimbat în cărucior printre scene tari. Fost sportiv și Statham, concurent olimpic la scufundări pentru naționala britanică, a fost descoperit de Guy Ritchie, fiind distribuit în comedia neagră din 1998 „Jocuri, poturi și focuri de armă”și căpătând notorietate după „Unde dai și unde crapă” (2000). Cu F. Gary Gray, afro-americanul care semnează și regia la „Furios și Iute 8”, s-a întâlnit la „Jaf în stil italian”, ca și, de altfel, cu laureata Oscarului din 2004, Charlize Theron (pentru rolul din „Monstru”).
Kurt Russell (dl Nimeni), aflat într-una dintre cele mai longevive (datează din 1983) relații amoroase de la Hollywood, cu strălucitoarea șturlubatică Goldie Hawn, și Scott Eastwood (aghiotantul lui, Little Nobody), fiul din afara căsătoriei al lui Clint Eastwood, au roluri șterse, de oficiali în echipă, care se mai împăunează, în momentele de respiro dintre bubuieli, cu câte o replică. Nimic memorabil. Iar Helen Mirren, care a depășit cu mult „Vârsta consimțământului” (1969) și chiar și aceea de 65 de ani, la care încă își mai etala multă piele (că nu poți zice nimic de nuri fără să faci discriminări pe criterii de vârstă!), n-am înțeles ce căuta în acel loc și la data filmărilor, dacă nu banii cuveniți pentru orice „Oscar”, trecut ulterior pe afiș. Or, ea îl avea, cum-necum, pentru rolul reginei Elisabeta a Angliei.
Ceea ce-i dorim și acestui furios și iute titlu al francizei, din genul acțiune, crimă, thriller, fără să credem vreo clipă că l-ar și merita! Deși categorii alături de artă s-ar putea și inventa, la o adică, dacă e să cauți justificare mașinii nesătule de propagandă iudeo-americane, de film, cică...