Titlul original, "An unnecessary woman", într-o traducere aproximativă (a mea) "Femeia inutilă", are valoare rezumativă şi anticipativă şi trădează puternica încărcătură emoţională a paginilor care urmează a fi citite: Aaliya, o femeie singură în Beirutul sfârşitului de secol 20, divorţată, fără copii, de multe ori blamată de cei din jur, de puţine ori apreciată la adevărata ei valoare, considerându-se inutilă, mărturiseşte cu sinceritate că "Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide".
Şi se autodefineşte: „Eu sunt Raskolnikov. Eu sunt K. Eu sunt Humbert şi Lolita. Eu sunt voi”.
Şi se refugiază în literatură, departe de semenii ei, într-un apartament plin de cărţi, cărţi despre care afirmă că: „Pentru o femeie nereligioasă, asta e religia mea.” Cu atât mai incitant demersul de a se autodefini, cu cât aflu că autorul cărţii este un bărbat, născut în Iordania, crescut în Kuweit şi în Liban.
Dar titlul ales de editură m-a determinat să cumpăr cartea. „Femeia de hârtie”. O metaforă care defineşte Femeia într-o lume dominată de Bărbaţi. Femeia, fragilă ca hârtia, sublimă invenţie, şi la fel de puternică prin ceea ce reprezintă, prin forţa cu care poartă povara încredinţată de Autorul ei, prin bogăţia spirituală a acestei poveri şi prin capacitatea de (re)naştere.
Aaliya Sobhi este o femeie de 72 de ani care trăieşte într-un Beirut încă măcinat de prejudecăţi, de conflicte şi de amintirea acestora, fostă vânzătoare la o librărie, care de aproape 50 de ani traduce doar pentru sine cărţi pe care le depozitează în apartamentul ei, în cutii sigilate, aşezate după un anume tipic: „Lăzi, lăzi, cutii și lăzi. Manuscrisele traduse au cele două cărți, cea în franceză și cea în engleză, puse într-o parte a cutiei, pentru identificare. Tolstoi, Gogol și Hamsun; Calvino, Borges, Schulz, Nádas, Nooteboom; Kiš, Karasu și Kafka; cărți ale memoriei, ale neliniștirii, dar nu ale râsului și uitării. Ani de cărți, cărți de ani.”
La fiecare întâi ianuarie începe să traducă în arabă o nouă carte: „În cea mai mare parte a vieţii mele, de când aveam 22 de ani, am început o traducere la fiecare întâi ianuarie. [...] În decursul ultimilor cincizeci de ani, am tradus mai puţin de patruzeci de cărţi – treizeci şi şapte, dacă socotesc corect. Unele mi-au luat mai mult de un an, altle au refuzat să se lase traduse, iar una sau două m-au plictisit până la renunţare – nu cărţile în sine, ci traducerile mele.” Şi traducerea este precedată de un ritual al pregătirii: „Să pun la îndemână cele două versiuni din cartea aleasă, una în engleză, cealaltă în franceză, colile de hârtie, caietul care urmează să fie umplut cu note, creioanele cu mină de grafit 2B, guma de şters Pearl şi pixurile. Să fac curat în camera pentru citit, să şterg praful de pe măsuţă, să dau cu aspiratorul pe draperii şi pe fotoliul vechi, tapiţat cu stofă groasă, bleumarin, cu franjuri înnodaţi care-i atârnă pe cotiere. În ziua Genezei, la întâi ianuarie, îmi încep dimineaţa cu o baie ceremonială, un rit al frecării şi purificării, după care aprind două lumânări...”
Blamată şi marginalizată de familie din cauza mariajului eşuat şi a vinii de a nu avea copii, se refugiază în munca ei, consemnând aproape de finalul vieţii, cu o sinceritate aproape indecentă pentru lumea în care trăieşte, episoade semnificative care i-au marcat existenţa. Ajunsă la 72 de ani, mărturiseşte: „Anul acesta, însă, pentru prima oară de multă vreme, nu sunt sigură la ce carte vreau să lucrez.” Faptul că şi-a vopsit părul în albastru şi întâlnirea cu mama sa, care scoate un strigăt straniu, puternic, de parcă nu ar fi recunoscut-o şi care s-a speriat de ea ca de un străin, determină recuperarea trecutului, prin evocare: „Aveam paisprezece ani când am început prima traducere, douăzeci de pagini plictisitoare dintr-un manual de ştiinţe. A fost anul în care m-am îndrăgostit de arabă – nu de dialectul oral, luaţi aminte, ci de limba clasică.”
O călătorie pe jos şi cu taxiul prin lumea şi istoria Beirutului din vremea şi din viaţa ei, o istorie a lecturilor care îi conturează personalitatea şi un periplu prin lumea inedită a unui apartament ticsit de cărţi şi de iluzii, conferă cărţii o aură de mister şi de poveste aparent incredibilă, în esenţă, povestea fiecărei Femei din orice colţ al lumii, care luptă în felul ei pentru supravieţuirea într-o lume dominată de Bărbaţi, de obsesia pentru Putere şi de Timp.
Conturată sub forma unui monolog adresat, în mare parte cititorului, dar mai ales adresat sieşi, cartea alternează amintirile Aaliyei despre oameni mai mult sau mai puţin apropiaţi ei (mama sa – autoritară şi distantă, fraţii vitregi – duri şi reci, orgolioşi, insensibili, vecinele – pe care le numeşte „vrăjitoare”, dar la întâlnirile cărora trage cu ochiul şi la discuţiile cărora trage cu urechea, proprietarul magazinului de muzică din vecinătate – care „rareori vorbea, însă pe măsură ce începeam să ne cunoaştem şi să ne simţim în largul nostru, mormăia în semn de aprobare de fiecare dată când cumpăram ceva”, Ahmad – pe care războiul l-a metamorfozat ireversibil, din băiatul îndatoritor şi timid, în bărbatul „mustind de testosteron”, „devastat”, căruia „ochii i s-au întunecat”, Hannah – prietena de pierderea căreia Aaliya se va învinovăţi mereu, şi mulţi alţii) cu reflecţii despre arta traducerii, despre muzica cultă, relaţiile interumane într-o lume care se depărtează tot mai mult de noţiunea de umanitate, despre sex şi tabuuri.
Despre visurile unei femei, care, în loc să fie populate de aspecte care definesc viaţa femeilor pe care le-a cunoscut, este populată de scriitori, de întâlniri imposibile în realitatea imediată, dar care devin posibile într-un univers interior, pe măsură ce trece vremea, tot mai bogat decât cel exterior: „Obişnuiam să-mi închipui că într-o bună zi va apărea la uşa mea un scriitor, cineva a cărui carte am tradus-o [...[ El, gigantul, şi eu, firul de praf cu visuri de mogâldeaţă, însă el ar fi venit să-mi mulţumească pentru că ţineam la opera sa...” Şi despre viaţă vorbeşte, citându-l pe Nabukov: „Istoria va reduce povestea vieţii mele la liniuţa dintre două date.” Banal. Data naşterii şi data morţii.
Deşi cartea este construită pe o multitudine de citate din scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi publicului larg, deşi numeroase referiri la aspecte inedite din viaţa acestora devin liant în construcţia subiectului vieţii Aaliyei, cartea nu oferă nici o clipă impresia de paradă a cunoştinţelor, menită să impresioneze, ci este o adevărată lecţie pentru cei care consideră lectura un mod de a nu fi singuri într-o lume agresivă şi tot mai predispusă la uitare, la absenţă, la comercial şi artificialitate. Finalul, însă, mi l-aş fi dorit altfel.
Mărturisesc că am citit cu o foaie alături şi cu un creion în mână, notând numeroase nume de scriitori sau titluri de cărţi cu care urmează să mă întâlnesc şi eu, la fel ca Aaliya, într-un univers interior, pe măsură ce trece vremea, tot mai bogat decât cel exterior. (Roberto Bolaño – „2666”, „Detectivii sălbatici”, poeţii arabi Imru’ al-Quais şi Antara, despre ale căror celebre ode suspendate am aflat acum pentru prima dată, Fernando Pessoa – poet, eseist şi scriitor portughez, ale cărui heteronime „și-au făcut treptat apariția, ca o alienare ce s-a automultiplicat, ca o alteritate ce s-a voit practicată metodic pînă la pierderea oricărei identități.”, Javier Marías – „Inimă atât de albă”, „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, „Chipul tău”, Bruno Schulz – „Prăvăliile de scorţişoară”, Erica Jong – „Teama de zbor”, şi multe, multe, atât de multe necunoscute, altele).
Recomand (de acelaşi autor): „Koolaids: Arta războiului”, „Eu, divinul”, „Hakawati”.
Mihaela Arhip, Provocar(t)e, blog-de-cititor
