Romanul lui Kazantzakis îmi pare o imagine în oglindă a Evangheliei, deformată de apele tulburi ale realităţii apropiate, concrete, umane şi de imposibilitatea Omului de a conştientiza prezenţa sau absenţa unor limite.
Fiecare om se poate identifica pe sine, în momentul Răstignirii Mântuitorului, fie cu unul dintre tâlhari, fie cu celălalt. „Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El. (...) Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut niciun rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai" (Luca 23, 39-43).
Personajul principal al cărţii, însă, este unul dintre aceia pe care autorul l-a identificat cu Mântuitorul. Preotul Iannaros este reflectare a Divinităţii în Om, fapt de care este conştient: „Doamne, numai noi doi ştim, îngerii n-au de unde să ştie: noi doi suntem una [...] ... am devenit una; am dreptul să Te privesc în faţă şi să-Ţi vorbesc cu capul sus. Mă uit la mâinile mele, îl văd pe Hristos; îmi ating buzele, pieptul, genunchii, toate sunt Hristos. Suntem una.”
Acţiunea se derulează în Săptămâna Mare, la sfârşitul anilor 40, în Kastelos, un sat din Epir, în care locuitorii s-au divizat din cauza convingerilor politice: „Unii şi-au pus beretă roşie pe frunte şi au luat-o spre munţi, alţii, baricadaţi în sat, stăteau cu ochii ţintă spre vârful muntelui, la Aitorahis, unde aveau tabăra rebelii; beretele roşii năvăleau urlând asupra satului, iar beretele negre luau cu asalt muntele, încăierându-se corp la corp, cu dulcea plăcere a uciderii fratelui de către frate.”
Şi străduindu-se să împace fraţii, „un singur om stătea între ei cu mâinile goale, cu braţele întinse”. Propovăduia iertarea şi iubirea şi împăcarea: „Fraţilor, iubiţi-vă ca fraţii!”, dar era hulit de toţi. Şi măcinat zi şi noapte de o singură întrebare: „Dacă Hristos ar coborî pe pământ, de partea cui ar fi? De partea beretelor negre ori a beretelor roşii?”
Crucificat astfel de lipsa de toleranţă şi de iubire a sătenilor, părintele Iannaros vorbeşte îndelung cu Dumnezeu, pendulând între credinţă şi tăgadă, păstrând vie scânteia Credinţei în sufletul său şi împrumutând-o fiecărui sătean, fie rebel, beretă roşie sau beretă neagră. Când simte că nu mai poate rezista, se revoltă şi îndrăzneşte să Il mustre: „...iartă-mă, Doamne – de ce uneori îi ceri omului mai mult decât le ceri Îngerilor Tăi?”
Beretele roşii îl numesc „Făţarnic, fascist, vândut!”, iar beretele negre îl consideră „Bulgar, trădător, bolşevic!” Stă pe cruce între doi tâlhari şi ambii îl hulesc. Pe ambii, pustiul de piatră stearpă în care vieţuiesc îi asimilează: „O luptă nemiloasă cu Dumnezeu, cu sărăcia, cu zăpezile, cu moartea era viaţa lor; sătenii din Kastelos nu s-au mirat când fratele s-a ridicat contra fratelui, nu le era teamă, viaţa lor nu părea să se fi schimbat...”
Părinte biologic al lui Drakos, căpitanul beretelor roşii, părinte spiritual al tuturor fraţilor, din ambele tabere, preotul Iannaros este constrâns să apere ceea ce îi este mai apropiat, mai drag. Şi decide să apere iubirea, să se pună stavilă în faţa urii care a divizat satul şi întreaga Grecie. În Vinerea Mare, când „sufletul părintelui Iannaros se retrăsese din trup, cuibărindu-se în urechi, în ochi, în vârful degetelor, în aşteptare”, toată mânia reprimată până atunci a izbucnit şi Omul s-a revoltat împotriva a semenilor săi şi a lui Dumnezeu: „...nu va fi nicio Înviere, stai şi aşteaptă, te las să zaci. Vei învia din morţi doar când Grecia va învia! Altfel nu va mai fi Înviere!”
Sătenii însă nu devin conştienţi de fratricid, nu au revelaţia greşelii imense pe care o repetă, de la Cain şi Abel încoace sute de generaţii. Ambele tabere au dreptate, depinde de partea cui vine spusă povestea.
Părintele Iannaris, în încercarea de a reuni fraţii, la biserică, în ziua Învierii, devine martir. Nimeni nu înţelege că nu a fost nici de partea beretelor roşii, nici de partea beretelor negre. A fost de partea Oamenilor care, deşi l-au izgonit pe Dumnezeu din Biserica sufletului lor, merită iertaţi.
Nu se teme să îşi înfrunte destinul, pentru el „moartea e catârul care ne duce în viaţa cea veşnică.” Mai înfricoşătoare decât moartea i se pare absenţa Credinţei.
Inserată în povestea tragică a preotului martir este povestea cuprinsă în jurnalul lui Leonidas, un tânăr mort într-o confruntare cu rebelii.
Tulburător prin realismul brut, neşlefuit, dur, jurnalul surprinde întâmplări care marchează destinul Greciei şi conturează, firavă ca flacăra unei lumânări în bătaia vântului, speranţa. Fraţii rămân fraţi, în esenţă. Absurdul războiului transpare pretutindeni: „23 ianuarie. De dimineaţă, am descoperit într-o prăpastie trei soldaţi îngheţaţi bocnă. [...] Alături zăcea îngheţat un rebel în uniformă pestriţă, fără pulover; desculţ şi rănit la picior, se târâse lângă soldaţi şi toţi patru se ţineau strâns îmbrăţişaţi, ca să-şi ţină de cald.” Dragostea pentru Mario, cultul pentru Homer şi pentru Iliada, „Vechiul Testament al neamului nostru” , gluma soldatului Stratis, care aduce de 1 aprilie vestea mincinoasă că s-a sfârşit războiul, moartea camarazilor de arme, febra, ruşinea: „Mi-e ruşine, mi-e ruşine, femeie [...] mi-e ruşine, dar sunt soldat, nu mai sunt liber, nu mai sunt om, iartă-mă!”, prietenia, toate se subordonează obsedantei întrebări: „... de ce şi pentru cine luptăm?”
Alte fire narative deschid ferestre către viaţa lui Kyriakos, „crainicul satului”, Vasos, soldatul sărac care poartă povara celor „patru surori rămase acasă, nemăritate”, pentru zestrea cărora s-a spetit muncind, bătrânul Stamatis - „mai marele satului”, Barba-Tasos - „zgârcitul”, bătrâna Polixeni, „grasă, mustăcioasă, zdrenţăroasă”, căreia „fecioria i-a mâncat minţile”, soldatul Stratis, Alekos „şchiopul”, Loukas, locotenentul dispreţuitor, sarcastic, „roşcovan”, trădător, amintind de Iuda, bătrânul Mandras, bogatul „aspru, osos, cu gâtul întins ca un cocor”.
Am citit greu cartea, desele trimiteri la evenimente istorice sau personalităţi din trecutul Greciei obligându-mă să recurg la lecturi în paralel, pentru a pătrunde sensul evenimentelor relatate. Romanul „Fratricizii” te provoacă să te autodepăşeşti, să te autoanalizezi şi să înveţi că „O lume fără Dumnezeu nu poate fi întemeiată, dar o lume fără dreptate nu poate fi condusă.”
Recomand (de acelaşi autor): „Odiseea. O continuare modernă”, „Viaţa şi peripeţiile lui Alexix Zorbas”, „Hristos răstignit a doua oară”, „Căpitanul Mihalis. Libertate sau moarte”, „Ultima ispită a lui Hristos”, „Raport către El Greco”, „Jurnal de călătorie: Italia. Egipt. Sinai. Ierusalim. Cipru. Moreea”, „Jurnal de călătorie: Rusia”.
Mihaela ARHIP, provocarte.weebly.com
