Familiarizată, într-o oarecare măsură, cu lucrările pictorului rus Ivan Şişkin, nu-mi explicam ce anume mă intrigă la imaginea reprodusă pe coperta cărţii "Zuleiha deschide ochii", scrisă de Guzel Iahina. Şi am cumpărat cartea.
Abia după ce am citit-o, (într-adevăr, una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit în ultima vreme), mi-am dat seama că silueta cărămizie a vânătorului nu apare în pictura originală. Pe de o parte, am înţeles şi mi-a plăcut ideea, dar, pe de altă parte, mi-a displăcut faptul că s-a mizat pe (in)cultura cititorului, care va percepe pictura ca pe o secvenţă în culori a unui fragment semnificativ din cuprinsul romanului (ceea ce nu este), când personajul feminin „îşi croieşte drum prin pădure”, crezându-se singură, cu gândurile sale: „Încă nu-şi dădea seama dacă duhurile sălăşluiau în pădure sau nu. Câte dealuri urcase, câte văi coborâse, câte pâraie traversase în cei şapte ani, şi nu întâlnise picior de duh. I se părea uneori că ea însăşi e duhul...”
Zuleiha Valieva, o tătăroaică de 30 de ani, din satul Iulbaş al anilor de început ai Rusiei sovietice – anii 1920-1930, deschide ochii de cinci ori în paginile romanului, „şi lumea curge şuvoi prin faţa ochilor ei.”
Îi deschide înainte de a se face lumină, când „e întuneric ca în mormânt”, ca să ne dezvăluie cadrul spaţial în care se vor petrece începuturile, oamenii care îl populează şi câteva scene evadate din universul ei interior, a cărui traiectorie este determinată de tradiţii şi credinţe străvechi şi dominată de un soţ insensibil şi de o soacră crudă, pe care o numeşte Strigoaica.
Îi deschide „în semiîntunericul dens, abia străpuns de lumina tremurândă a lămpii”, într-o moschee transformată în grajd. Bărbatul i-a fost ucis de un soldat rus, Ivan Ignatov, din cauză că era chiabur, se împotrivise colectivizării şi îl ameninţase cu un topor, iar ea a fost deportată. Departe de casă, alături de ceilalţi deportaţi, aude încă glasul Strigoaicei, ca în fiecare dimineaţă de până atunci, şi se trezeşte ca să răspundă chemării soacrei, dar este martoră la o scenă intimă în care este implicat soldatul care i-a ucis soţul. Obsedat încă de la început de ochii ei verzi, bărbatul o privise tot timpul cât a avut în braţe o altă femeie.
Îi deschide, a treia oară, „în aburii rozalii ai răsăritului”, când „toate obiectele din jurul ei par că tremură, că plutesc”. Se află pe o barjă care pluteşte pe râul Enisei, către Angara. Ştie că este însărcinată, soţul ei abuzase de ea, ca de obicei, nu cu mult timp înainte de a muri. Îşi aminteşte că, după, a alungat-o în cealaltă jumătate a camerei şi ea „fără să deschidă ochii [...] se duce împleticindu-se pe cufărul ei, fără ca măcar să-şi dea seama ce face: doarme adânc.”
Îi deschide când „o rază de soare străbate prin pânza uzată a perdelei, se târăşte de-a lungul bârnelor roşcate ale peretelui, pe perna aspră, înflorată, din care ies vârfurile negre ale penelor de cocoş, şi mai departe, pe urechiuşa rozalie a lui Iusuf.” Iusuf e băieţelul ei. A supravieţuit alăptat o vreme îndelungată, apoi hrănit cu sângele pe care l-a supt din vârfurile degetelor pe care şi le-a crestat Zuleiha. Şi ea a supravieţuit frigului din imensa taiga siberiană, foametei şi chemării sentimentelor pe care Ivan Ignatov le are pentru ea. Şi pe care ea le împărtăşeşte, dar de care se teme.
Are alături un medic - profesorul Wolf Karlovici Leibe, „un neamţ cu minţile rătăcite”, care trăieşte într-o „găoace”, ca să se apere de realitatea crudă care i-a invadat lumea şi care se sparge când o ajută pe Zuleiha să nască, un cuplu de intelectuali leningrădeni - Isabella Leopoldovna Brjostovskaia-Sumlinskaia şi Konstantin Arnoldovici Sumlinski, rafinaţi din punct de vedere spiritual, un artist, pictor - Ilia Petrovici Ikonnikov, un deţinut de drept comun – Vasili Kuzmici Gorelov, trădător şi linguşitor, periculos, un ciuvaş cu barbă roşcată - Lukka Cindîlov, care „şi-a pierdut pe drum toată familia, e speriat de moarte, epuizat, buimac”, un hagiu - Musa-hadji Iunusov, Leila Gabriidze, „o gruzină dolofană”, „câţiva profesori de şcoală sau de universitate, un tipograf, un funcţionar la bancă, doi ingineri sau mecanici; o casnică şi o modistă...” La început, doar 29 de oameni, din cei 800 care porniseră la drum. Unii au murit de foame, alţii au evadat într-o gară, cei mai mulţi s-au înecat închişi în cala barjei vechi, care s-a scufundat, nelăsându-i lui Ivan Ignatov răgaz să deschidă gratiile care despărţeau viaţa de moarte. Tehnica detaliului semnificativ, utilizată atât în portretizare, cât şi în descriere, imprimă evenimentelor iluzia de realitate, reconstruind, la nivel ficţional, o lume în toată complexitatea ei.
Ultima dată când Zuleiha deschide ochii, „soarele o orbeşte, îi face capul să crape în bucăţi. În jur, în dansul scânteietor al razelor de soare, tremură contururile abia desluşite ale copacilor.” Iusuf e mare, are 17 ani. Zuleiha şi Ivan Ignatov şi-au trăit povestea stranie de iubire. Şi Zuleiha îşi dă seama că fiul ei va supravieţui doar departe de Semruk, colonia de deportaţi în care s-a născut şi a crescut. Vremurile trec aducând schimbări majore în locul aparent liniştit. Gorelov, viclean şi crud, abia sosit dintr-un război în care nu a luptat cinstit, ci doar s-a strecurat prin posturi sigure, va deveni comandant al coloniei.
De aceea, Ivan Ignatov va arde certificatul de naştere al lui Iusuf. Apoi, „în timp ce foile de hârtie îşi răsucesc încet colţurile pâlpâind şi dispar trosnind încet în flacăra portocalie, el ia un formular nou de certificat de naştere, înmoaie tocul în cerneală şi scrie: Iosif Ignatov, anul naşterii 1930. Mama: Zuleiha Valieva, ţărancă. Tatăl, Ivan Ignatov, ofiţer în Armata Roşie.” Îi oferă lui Iusuf şansa unui viitor.
A şasea clipă, o singură dată, Zuleiha „îşi mijeşte ochii.” Şi universul pe care nu-l cunoscuse până atunci „îşi dezvăluie generos comorile în faţa ochilor uluiţi.”
A şaptea e clipa de odihnă şi „Zuleiha ar închide ochii, să nu vadă nimic.” A învins spectrul soacrei sale, care a bântuit-o în clipele de cumpănă, de la plecarea din satul ei până în taigaua siberiană. A învins frigul, foamea, teama şi moartea. Îi mai rămâne o singură bătălie de purtat. Şi „Zuleiha va păşi încet , ignorând timpul, şi drumul, străduindu-se să nu respire, ca să nu-şi sporească durerea. În Poiana Rotundă va zări venind spre ea un om cărunt, gârbovit, cu baston. Ea şi Ignatov se vor vedea unul pe celălalt şi se vor opri – el la o margine a poienii, ea la cealaltă.
El îşi va da seama deodată cât de îmbătrânit este: ochii, care şi-au pierdut agerimea, nu vor putea distinge nici ridurile de pe faţa Zuleihăi, nici firele cărunte din părul ei. Şi ea va simţi că durerea care a umplut lumea n-a dispărut, dar a lăsat-o să respire.”
Lumina creşte gradat, de fiecare dată când Zuleiha deschide ochii. De fiecare dată când se întoarce o pagină a cărţii. Mi-ar fi plăcut dacă, spre final, timpul nu ar fi curs atât de repede peste oameni şi locuri. Ritmul monoton, lent al începutului devine, treptat, din ce în ce mai alert şi, după ultima pagină, rămân cu senzaţia că am ratat ceva, că timpul ar fi putut să fie mai supus cuvintelor.
Dar cartea „Zuleiha deschide ochii”, scrisă de Guzel Iahina, va rămâne una dintre preferatele mele. Iar eu voi rămâne mereu fascinată de forţa covârşitoare a marii literaturi ruse, definită magistral de Lev Nikolaevici Tolstoi, de Feodor Dostoievski, de Mihail Şolohov, de Anton Cehov, de Nikolai Gogol, de Serghei Esenin şi de mulţi alţii dintre cei mari şi de demult, de Ludmila Uliţkaia, de Evgheni Vodolazkin, Mihail Siskin, Zahar Prilepin, Saşa Sokolov, adică de mulţi alţii dintre cei mari şi noi.
Mihaela ARHIP, Provocarte
