Familiarizată, într-o oarecare măsură, cu lucrările pictorului rus Ivan ÅžiÅŸkin, nu-mi explicam ce anume mă intrigă la imaginea reprodusă pe coperta cărÅ£ii "Zuleiha deschide ochii", scrisă de Guzel Iahina. Åži am cumpărat cartea.
Abia după ce am citit-o, (într-adevăr, una dintre cele mai bune cărÅ£i pe care le-am citit în ultima vreme), mi-am dat seama că silueta cărămizie a vânătorului nu apare în pictura originală. Pe de o parte, am înÅ£eles ÅŸi mi-a plăcut ideea, dar, pe de altă parte, mi-a displăcut faptul că s-a mizat pe (in)cultura cititorului, care va percepe pictura ca pe o secvenţă în culori a unui fragment semnificativ din cuprinsul romanului (ceea ce nu este), când personajul feminin „îÅŸi croieÅŸte drum prin pădure”, crezându-se singură, cu gândurile sale: „Încă nu-ÅŸi dădea seama dacă duhurile sălăşluiau în pădure sau nu. Câte dealuri urcase, câte văi coborâse, câte pâraie traversase în cei ÅŸapte ani, ÅŸi nu întâlnise picior de duh. I se părea uneori că ea însăşi e duhul...”
Zuleiha Valieva, o tătăroaică de 30 de ani, din satul IulbaÅŸ al anilor de început ai Rusiei sovietice – anii 1920-1930, deschide ochii de cinci ori în paginile romanului, „ÅŸi lumea curge ÅŸuvoi prin faÅ£a ochilor ei.”
Îi deschide înainte de a se face lumină, când „e întuneric ca în mormânt”, ca să ne dezvăluie cadrul spaÅ£ial în care se vor petrece începuturile, oamenii care îl populează ÅŸi câteva scene evadate din universul ei interior, a cărui traiectorie este determinată de tradiÅ£ii ÅŸi credinÅ£e străvechi ÅŸi dominată de un soÅ£ insensibil ÅŸi de o soacră crudă, pe care o numeÅŸte Strigoaica.
Îi deschide „în semiîntunericul dens, abia străpuns de lumina tremurândă a lămpii”, într-o moschee transformată în grajd. Bărbatul i-a fost ucis de un soldat rus, Ivan Ignatov, din cauză că era chiabur, se împotrivise colectivizării ÅŸi îl ameninÅ£ase cu un topor, iar ea a fost deportată. Departe de casă, alături de ceilalÅ£i deportaÅ£i, aude încă glasul Strigoaicei, ca în fiecare dimineaţă de până atunci, ÅŸi se trezeÅŸte ca să răspundă chemării soacrei, dar este martoră la o scenă intimă în care este implicat soldatul care i-a ucis soÅ£ul. Obsedat încă de la început de ochii ei verzi, bărbatul o privise tot timpul cât a avut în braÅ£e o altă femeie.
Îi deschide, a treia oară, „în aburii rozalii ai răsăritului”, când „toate obiectele din jurul ei par că tremură, că plutesc”. Se află pe o barjă care pluteÅŸte pe râul Enisei, către Angara. Åžtie că este însărcinată, soÅ£ul ei abuzase de ea, ca de obicei, nu cu mult timp înainte de a muri. ÎÅŸi aminteÅŸte că, după, a alungat-o în cealaltă jumătate a camerei ÅŸi ea „fără să deschidă ochii [...] se duce împleticindu-se pe cufărul ei, fără ca măcar să-ÅŸi dea seama ce face: doarme adânc.”
Îi deschide când „o rază de soare străbate prin pânza uzată a perdelei, se târăşte de-a lungul bârnelor roÅŸcate ale peretelui, pe perna aspră, înflorată, din care ies vârfurile negre ale penelor de cocoÅŸ, ÅŸi mai departe, pe urechiuÅŸa rozalie a lui Iusuf.” Iusuf e băieÅ£elul ei. A supravieÅ£uit alăptat o vreme îndelungată, apoi hrănit cu sângele pe care l-a supt din vârfurile degetelor pe care ÅŸi le-a crestat Zuleiha. Åži ea a supravieÅ£uit frigului din imensa taiga siberiană, foametei ÅŸi chemării sentimentelor pe care Ivan Ignatov le are pentru ea. Åži pe care ea le împărtăşeÅŸte, dar de care se teme.
Are alături un medic - profesorul Wolf Karlovici Leibe, „un neamÅ£ cu minÅ£ile rătăcite”, care trăieÅŸte într-o „găoace”, ca să se apere de realitatea crudă care i-a invadat lumea ÅŸi care se sparge când o ajută pe Zuleiha să nască, un cuplu de intelectuali leningrădeni - Isabella Leopoldovna Brjostovskaia-Sumlinskaia ÅŸi Konstantin Arnoldovici Sumlinski, rafinaÅ£i din punct de vedere spiritual, un artist, pictor - Ilia Petrovici Ikonnikov, un deÅ£inut de drept comun – Vasili Kuzmici Gorelov, trădător ÅŸi linguÅŸitor, periculos, un ciuvaÅŸ cu barbă roÅŸcată - Lukka Cindîlov, care „ÅŸi-a pierdut pe drum toată familia, e speriat de moarte, epuizat, buimac”, un hagiu - Musa-hadji Iunusov, Leila Gabriidze, „o gruzină dolofană”, „câÅ£iva profesori de ÅŸcoală sau de universitate, un tipograf, un funcÅ£ionar la bancă, doi ingineri sau mecanici; o casnică ÅŸi o modistă...” La început, doar 29 de oameni, din cei 800 care porniseră la drum. Unii au murit de foame, alÅ£ii au evadat într-o gară, cei mai mulÅ£i s-au înecat închiÅŸi în cala barjei vechi, care s-a scufundat, nelăsându-i lui Ivan Ignatov răgaz să deschidă gratiile care despărÅ£eau viaÅ£a de moarte. Tehnica detaliului semnificativ, utilizată atât în portretizare, cât ÅŸi în descriere, imprimă evenimentelor iluzia de realitate, reconstruind, la nivel ficÅ£ional, o lume în toată complexitatea ei.
Ultima dată când Zuleiha deschide ochii, „soarele o orbeÅŸte, îi face capul să crape în bucăţi. În jur, în dansul scânteietor al razelor de soare, tremură contururile abia desluÅŸite ale copacilor.” Iusuf e mare, are 17 ani. Zuleiha ÅŸi Ivan Ignatov ÅŸi-au trăit povestea stranie de iubire. Åži Zuleiha îÅŸi dă seama că fiul ei va supravieÅ£ui doar departe de Semruk, colonia de deportaÅ£i în care s-a născut ÅŸi a crescut. Vremurile trec aducând schimbări majore în locul aparent liniÅŸtit. Gorelov, viclean ÅŸi crud, abia sosit dintr-un război în care nu a luptat cinstit, ci doar s-a strecurat prin posturi sigure, va deveni comandant al coloniei.
De aceea, Ivan Ignatov va arde certificatul de naÅŸtere al lui Iusuf. Apoi, „în timp ce foile de hârtie îÅŸi răsucesc încet colÅ£urile pâlpâind ÅŸi dispar trosnind încet în flacăra portocalie, el ia un formular nou de certificat de naÅŸtere, înmoaie tocul în cerneală ÅŸi scrie: Iosif Ignatov, anul naÅŸterii 1930. Mama: Zuleiha Valieva, ţărancă. Tatăl, Ivan Ignatov, ofiÅ£er în Armata RoÅŸie.” Îi oferă lui Iusuf ÅŸansa unui viitor.
A ÅŸasea clipă, o singură dată, Zuleiha „îÅŸi mijeÅŸte ochii.” Åži universul pe care nu-l cunoscuse până atunci „îÅŸi dezvăluie generos comorile în faÅ£a ochilor uluiÅ£i.”
A ÅŸaptea e clipa de odihnă ÅŸi „Zuleiha ar închide ochii, să nu vadă nimic.” A învins spectrul soacrei sale, care a bântuit-o în clipele de cumpănă, de la plecarea din satul ei până în taigaua siberiană. A învins frigul, foamea, teama ÅŸi moartea. Îi mai rămâne o singură bătălie de purtat. Åži „Zuleiha va păşi încet , ignorând timpul, ÅŸi drumul, străduindu-se să nu respire, ca să nu-ÅŸi sporească durerea. În Poiana Rotundă va zări venind spre ea un om cărunt, gârbovit, cu baston. Ea ÅŸi Ignatov se vor vedea unul pe celălalt ÅŸi se vor opri – el la o margine a poienii, ea la cealaltă.
El îÅŸi va da seama deodată cât de îmbătrânit este: ochii, care ÅŸi-au pierdut agerimea, nu vor putea distinge nici ridurile de pe faÅ£a Zuleihăi, nici firele cărunte din părul ei. Åži ea va simÅ£i că durerea care a umplut lumea n-a dispărut, dar a lăsat-o să respire.”
Lumina creÅŸte gradat, de fiecare dată când Zuleiha deschide ochii. De fiecare dată când se întoarce o pagină a cărÅ£ii. Mi-ar fi plăcut dacă, spre final, timpul nu ar fi curs atât de repede peste oameni ÅŸi locuri. Ritmul monoton, lent al începutului devine, treptat, din ce în ce mai alert ÅŸi, după ultima pagină, rămân cu senzaÅ£ia că am ratat ceva, că timpul ar fi putut să fie mai supus cuvintelor.
Dar cartea „Zuleiha deschide ochii”, scrisă de Guzel Iahina, va rămâne una dintre preferatele mele. Iar eu voi rămâne mereu fascinată de forÅ£a covârÅŸitoare a marii literaturi ruse, definită magistral de Lev Nikolaevici Tolstoi, de Feodor Dostoievski, de Mihail Åžolohov, de Anton Cehov, de Nikolai Gogol, de Serghei Esenin ÅŸi de mulÅ£i alÅ£ii dintre cei mari ÅŸi de demult, de Ludmila UliÅ£kaia, de Evgheni Vodolazkin, Mihail Siskin, Zahar Prilepin, SaÅŸa Sokolov, adică de mulÅ£i alÅ£ii dintre cei mari ÅŸi noi.
Mihaela ARHIP, Provocarte
